Întâmplări pe care eu nu le ştiam

Clara Arustei

 

Gabriela Melinescu evocă relaţia ei cu Nichita şi perioada în care au locuit împreună în mansarda din Str. Grigore Alexandrescu, „unde unele momente de înaltă poezie ating sacralitatea:

«Într-o zi şi-a făcut apariţia un cuplu neobişnuit de original: tinerii căsătoriţi Mary şi Cezar Ivănescu. Nichita i-a plăcut de la prima vedere. Mary avea o piele albă de porţelan, ochii vii şi sclipea prin lecturile ei în franceză, Proust ori Céline, din care traducea încă de pe atunci cu foarte mult talent. Cezar, deşi plin de căldură se arăta mereu sobru la entuziasmul nostru superbobinocar.

Cezar ne-a cântat pentru prima oară baladele lui care ne-au transfigurat mansarda săracă; era ceva nou în ele, nemaiauzit vreodată pentru urechile foarte muzicale ale lui Nichita. Tonul poemelor se putea compara numai cu psalmii lui David, Psaltirea pe care noi o consideram cartea de poeme cea mai valoroasă a lumii. Doamna U, care nu-i iubea prea mult pe musafirii noştri, se uitase pe sine împietrită în cadrul uşii. Prezenţa tonului proaspăt al lui Cezar ne adusese chiar sacralitatea cea mai modernă în mizeria socială şi morală de atunci. Nichita mi-a dictat imediat un text superb despre poetul Cezar Ivănescu, text care a apărut imediat prin grija marelui său entuziasm.

După mulţi ani de la această întâmplare i-am revăzut pe Mary şi Cezar Ivănescu, neschimbaţi în vocaţia lor înaltă. Nichita trăise cu ei mai departe întâmplări pe care eu nu le ştiam, dar acel moment privilegiat din mansarda transfigurată de vocea lui Cezar, bucuria noastră de atunci, asta nimeni n-o putea face să dispară, căci întâmplarea se pusese ea singură la păstrare, în eter, acolo unde lucrurile nu se degradează, oricât ne-am strădui noi, fie chiar şi prin uitare.»”

GABRIELA MELINESCU, Adevărul literar şi artistic, Nr. 502 / 25 ianuarie 2000

Altfel de cum se aștepta

Era limpede pentru un om cu ceva minte că Solon dispreţuia lipsa de gust şi de artă a acelei înfăţişări opulente. Contrariat că Solon nu este defel impresionat de luxul care îi împodobea întreaga fiinţă, Cresus a poruncit să i se deschidă tezaurele şi să i se arate lui Solon bogăţiile şi lucrurile cele mai de preţ pe care le avea regele Lydiei. Solon s-a uitat la ele cu aceeaşi privire indiferentă.

A fost adus din nou la Cresus, care l-a întrebat: „Poţi să îmi spui, după ce ai văzut toate aceste lucruri, dacă ştii vreun om mai fericit decît mine?“. „Da, îl ştiu pe Tellos, un concetăţean de-al meu. Acest Tellos a fost un om cumsecade. A lăsat în urmă cîţiva fii cu faimă bună. A dus o viaţă în care nu a dus lipsă de nimic şi a murit în glorie, luptînd pentru ţara lui“. Lui Cresus nu i-au căzut bine aceste cuvinte, i s-a părut că Solon este ciudat şi necioplit dacă îşi permite să pună simplitatea unui om din popor mai presus decît aurul şi argintul şi toate celelalte pe care el, regele Lydiei, le avea. Cum ar putea fi un simplu om mai fericit decît cineva care deţine o atît de mare putere şi stăpînire?! Cresus şi-a înghiţit cuvintele acestor gînduri şi l-a întrebat pe Solon: „Afară de acest Tellos, ai mai cunoscut pe alt om mai fericit?“. „Da“, i-a răspuns Solon. „Îi ştiu pe Cleobis şi Biton, oameni care şi-au iubit fraţii şi mama într-un fel deosebit. Aceşti Cleobis şi Biton, pentru că boii mergeau prea încet şi mama lor trebuia să ajungă la templul Herei, singuri şi-au pus pe grumaz jugul căruţei. Oamenii pe lîngă care treceau o salutau şi o fericeau pe femeia care adusese pe lume asemenea fii. A doua zi de dimineaţă, Cleobis şi Biton au fost găsiţi morţi, efortul acela îi doborîse. Avuseseră însă o moarte fără dureri şi fără suferinţă. Muriseră încărcaţi de o mare glorie“. Plin de mînie, Cresus i-a strigat lui Solon: „Şi pe mine nu mă aşezi în ceata nici unor fericiţi?“. Nevrînd nici să-l linguşească, dar nici să-l mînie mai mult, Solon i-a zis*: „Tu, rege al lydienilor, zeul le-a dat elenilor să fie cumpătaţi în toate şi să aibă o înţelepciune lipsită de îndrăzneală şi populară, nu regească şi nici strălucită. Această înţelepciune, văzînd cum viaţa omenească trece prin tot felul de întîmplări, nu le îngăduie să se înfumureze pentru lucrurile de faţă şi nici să se minuneze de fericirea unui om care este supus schimbării timpului. Căci viitorul vine pentru fiecare altfel de cum se aşteaptă, fără să-l ştie, iar omul căruia zeul i-a dat un sfîrşit bun, pe acela-l socotim fericit. Iar fericirea unui om care trăieşte şi este supus încă primejdiilor în viaţă, întocmai ca vestirea izbînzii şi aducerea cununii unui atlet care se luptă încă, este lipsită de temei şi fără valoare“.

După ce i-a spus aceste lucruri, supărîndu-l foarte tare pe regele Lydiei, Solon a plecat. Cresus l-a dispreţuit pe înţeleptul din Atena. Felul în care acesta i-a vorbit despre fericire i s-a părut, pesemne, inacceptabil. S-a întîmplat apoi că regele Lydiei s-a bătut cu Cyrus, marele rege al Persiei, şi a fost înfrînt. A pierdut cetatea Sardes, a fost luat prizonier şi i s-a pregătit rugul pe care urma să fie ars. În lanţuri fiind, Cresus a fost urcat pe rug, sub privirile perşilor, de faţă era şi Cyrus, totul era pregătit pentru ca gloria şi fericirea lui Cresus să fie făcute scrum. Acolo, sus, pe rug, Cresus – sau poate disperarea care îl cuprinsese – a ridicat glasul şi a strigat „O, Solon!“ de trei ori. Cyrus a auzit strigătul lui Cresus şi a trimis pe cineva să îl întrebe pe regele lydian cine este Solon şi ce este el – om sau zeu? – de este chemat într-o împrejurare atît de grea. Iar Cresus a spus*: „Acesta este singurul bărbat dintre înţelepţii elini, pecare eu l-am chemat nu fiindcă voiam să aud şi să învăţ ceva dintre cele decare aveam nevoie, ci ca să privească şi să spună la toţi de acea fericire amea pe care ar fi fost mai bine s-o arunc decît s-o am. Căci fericirea, cînd o aveam, era numai vorbă şi părere, dar schimbarea ei se termină, în realitate, în groaznice suferinţe şi nenorociri de neîndurat. Şi acel bărbat, prevăzînd din starea de atunci nenorocirea de acum, m-a îndemnat să am în faţă sfîrşitul vieţii şi să nu prind îndrăzneală, întrecînd măsura, din pricina unor păreri deşarte“. Cyrus era mai înţelept decît Cresus şi a luat aminte la cuvîntul regelui lydian, privindu-l ca pe o pildă dintre cele mai grele. Nu doar că i-a dat drumul lui Cresus, cruţîndu-i, astfel, viaţa, dar i-a oferit, pentru tot restul vieţii, şi cinstea cuvenită unui rege. Solon – îşi încheie Plutarh povestea – „a avut faima că, printr-o singură vorbă, pe un rege l-a scăpat de la moarte, iar celuilalt i-a dat o învăţătură“.

Să nu vorbim, aşadar, despre fericire, cu atît mai puţin despre fericirea noastră, cît sîntem încă în viaţă. Mai bine să vorbim după ce murim.

Iulian Tănase

Mihai Eminescu

Rareori un neam întreg s-a regăsit într-un poet cu atâta spontaneitate și atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regăsit în opera lui Mihai Eminescu.

Mircea Eliade

Revelații

Dacă urâm ce am iubit înseamnă că nu am iubit.

Ce multe lucruri aruncate de unii în ţărână, devin culese de alţii, nestemate alese!

O femeie cu umor este o comoară; o frumuseţe cu umor este o putere.

Isteţimea nu e neobişnuită la femei. Intelectul este perla. O femeie cu intelect este la fel de bună ca o statuie grecească; e divin strunjită şi e divin de rară.

Lauda este soarele care ne face să rodim.

George Meredith

S-a întâmplat de Crăciun

Ca să înțeleagă cineva prietenia noastră, trebuie mai întâi să fi trecut prin ea.  Chiar prin ciur și dârmon, ca noi. Unii ne-au privit chiorâș. Nici acum, după 30 de ani nu simt „furnicătura vreunei căințe“. Eram doar noi, îndrăgostite de adevăr, de dreptate, pregătite pentru multe.

Nu știu unde am petrecut Crăciunul, acum 30 de ani. Poate împreună, încercând să modelăm libertatea, în felurite chipuri, să aducem bucurie pentru mulți dascăli nedreptățiți ani de zile. 

Cred că Dumnezeu s-a bucurat de lucrarea pe care am început-o atunci.

Știi, se spune că tot ce atingi azi este dumnezeiesc.

Înseamnă că tot ce am atins în acele zile era de la Dumnezeu.

Eli Gîlcescu

25 Decembrie 2019

În noaptea de Ajun

În noaptea de Ajun, Papa Francisc a oficiat în Catedrala Sfântul Petru din Vatican o liturghie în care a vorbit despre puterea iubirii și a recunoștinței.

"Crăciunul ne aminteşte că Dumnezeu continuă să iubească toţii oamenii, chiar şi pe cei mai răi", a spus Suveranul Pontif. Acesta le-a cerut credincioșilor să nu uite "să spună mulţumesc" deoarece aceasta "este cea mai bună modalitate de a schimba lumea".

"Să nu aşteptăm ca vecinul nostru să devină bun pentru a-i face bine, ca Biserica să fie perfectă pentru a o iubi, ca ceilalţi să ne arate consideraţie pentru a-i servi. Să fim noi primii", a spus Papa, potrivit Agerpres.

Să trăim viaţa ca pe un cadou făcut celorlalţi este "cel mai bun mod de a schimba lumea" şi să îi aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru modul în care îi iubeşte pe toţi", a adăugat Suveranul Pontif.

"Cât de des credem că Dumnezeu este bun dacă suntem buni şi ne pedepseşte dacă suntem răi. Totuşi, El nu aşa este. În pofida tuturor păcatelor noastre, continuă să ne iubească", a subliniat el.

Raluca Ion

Cadoul de Crăciun

La 5 ani am avut dovada absolută că Moș Crăciun există. Într-o seară de decembrie, într-un tren personal înghețat care străbătea Bărăganul, am văzut pe bancheta așezată în diagonală o fetiță cu un ursuleț mare de pluș. În vagonul cu lumină murdară și banchete din imitație de piele maro, ursulețul pufos cu ochi strălucitori avea ceva irezistibil și m-am imaginat o secundă ținându-l în brațe și lipindu-mi obrazul de capul său moale. N-am scos o vorbă, dar tata mi-a citit gândurile și mi-a spus: „Ce-ar fi dacă ți-ar aduce și ție Moșul unul la fel?” Un astfel de gând nici nu-mi trecuse prin minte. I-am răspuns că nu știu dacă o să poată Moșul să facă asta, dar că eu o să fiu mulțumită cu orice mi-ar aduce. Tata a zâmbit și a spus doar atât: „Vedem”.

La început nu am îndrăznit să sper, dar în zilele următoare gândul la acel ursuleț devenise atât de puternic încât începusem să cred din ce în ce mai tare că îl voi găsi în dimineața de Crăciun sub brad. Înainte de Crăciun, în timp ce stăteam în bucătărie - singura cameră încălzită, cu mama și fratele meu pe atunci foarte mic, am spus că eu știu ce voi primi: un ursuleț pufos. Am văzut-o pe mama cum se crispează și încearcă să îmi tempereze avântul: „Ei, poate nu o să reușească să îți aducă chiar asta. Poate îți aduce altceva la fel de frumos”. I-am tăiat-o scurt, deși îndoiala îmi intrase în suflet. „El e Moșul, o să poată”. 

Iar a doua zi aveam să văd că avusesem dreptate. Lângă molidul împodobit de cu seară, am îmbrățișat jucăria cu ochi strălucitori și am strălucit și eu un pic. Am știut atunci, fără niciun strop de ezitare, că magia există. Cum altfel ai putea să primești ceea ce măcar, cel puțin la început, nu îndrăznești să îți dorești?

 ***

Câțiva ani mai târziu, când simțeam deja că povestea cu Moșul nu prea ține, fratele meu cel mic a venit la mine m-a luat de mână și m-a dus să îmi arate ceva: în spatele unui raft din șifonier, mama ascunsese două fulare. Era înainte de Moș Nicolae și am închis ușa și l-am convins să nu spunem nimic - aveam să descoperim că erau același două fulare pe care le-am găsit apoi în ghete. După această întâmplare, am luat hotărârea fermă să spulber orice iluzie și să risipesc cu totul mitul lui Moș Crăciun. 

Așa că, în noaptea de Ajun, doar m-am prefăcut că adorm. Cu ochii închiși, i-am auzit pe mama și pe tata scotocind prin rafturi după cadouri. Am auzit pași, foșnete, șoapte și pot să jur că cel puțin unul dintre ei a mâncat o bomboană de pom. În acea noapte, cu mintea și sufletul treze, am simțit atâta grijă din partea lor și atâta complicitate în grija pentru noi, încât nici nu mi-a mai părut rău că Moș Crăciun nu există. Poate că pierdusem magia, dar am știut că aveam dragostea.

 ***

Peste ani, când tata nu mai era, am vorbit cu mama despre ursulețul de pluș și acea întâlnire din tren. Am aflat că fetița cu ursulețul de pluș și familia ei erau din Ploiești, iar atunci când a văzut reacția mea tatăl meu a intrat în vorbă cu tatăl fetiței. Omul, care nu ne cunoștea, i-a povestit că a luat ursulețul de la el din oraș și, tot stând de vorbă, s-au hotărât amândoi să îmi facă o bucurie. Fără să știe nimic unul despre celălalt, au schimbat numerele de telefon fix, iar tata a îndrăznit să spună cuvintele cu valoare de promisiune. Cine a trăit anii ‘80, în care nu se găsea nici de mâncare, știe cât de mult se hazarda orice om simplu care ar fi îndrăznit să îi spună copilului său că va primi, la o anumită dată, o jucărie. Darămite o anume jucărie, care se găsise la un moment dat într-un alt oraș.

Eu nici măcar nu-mi mai aminteam să-i fi văzut pe cei doi tătici vorbind, nici vorbă să am habar despre aventura din spatele drumului ursulețului spre apartamentul nostru din București. Evident că jucăria nu se mai găsea. Dar tata l-a rugat pe omul nostru să mai încerce, iar el nu a renunțat și a continuat să o caute. Cu mintea de acum, mă gândesc că trebuie să își fi folosit rețeaua de cunoștințe, atât de prețioasă în acele vremuri, doar pentru a bucura un copil străin. Nu pentru a-l ajuta, pentru că știa că ar fi supraviețuit foarte bine fără acea jucărie, ci doar pentru a-l face să zâmbească.

Înainte de Crăciun, tata a luat trenul personal spre Ploiești. S-a întors acasă noaptea târziu, aducând cu el mai mult decât o jucărie. A adus dragostea și magia întruchipate.

Raluca Ion

https://republica.ro/cadoul-de-craciun