Scrisoare Fără... „AREU“

Florin Preda-Dochinoiu

DRAGĂ MOȘ CRĂCIUN,

Când eram copil, credeam că Steaua Polară e aprinsă într-un ochi de lumânare, la care mă rugam ca luciul de oglindă al cerului să-ți lunece sania spre colinde.
Aflasem o veste uimitoare: într-o seara de undrea, la mine în sat, păpușa de cârpe a Alinei incendiase gerul... în ceasuri se instalase iarna. Toate lucrurile se odihneau, era semn de nemurire. 
Miroase și acum a brad. Din polițele sufletului încă mai ninge.
Eram cuminte, atunci ! Răzgâiam mâțele, care torceau somnul focului din sobă și spuneam poezii la comandă, când tata se lăuda neamurilor că am luat premiu. 
Îmi pare rău, că nu o ascultam pe mama! Se scutura iarna a lerui - ler. Pe la geamuri colindătorii biciuiau timpul, de tremura frigul ca varga. Când trăgeau de buhai, fugeau lupii din poveștile duse de fratele meu în oraș. Aburul cozonacului ne plutea prin casă. Cred și acum că era o vrajă, strâns legată de focul din vatră, dar mai ales de puzderia de stele din mâinile mamei.
Mi-aduc aminte: într-un an, bradul ni l-a adus omul de serviciu de la ocol, pe-o sanie trasă de-un cal nărăvaș, dar care punea opor la nailoane. Sania a rămas înzăpezită trei nopți la noi, iar calul l-am desfătat cu mere, așa să prindă aripi și promisiuni de aur.
Moșule, în fiecare an, mă legam să mint somnul. Să te pândesc și să ating sacul cu jucării. Să te conduc, cu vorba, până la sanie. Să mă pun pe bune cu renii și într-un moment de nebăgare de seamă să mă agat de sanie. Cândva, târziu, bătrân și nesătul de copilărie, tu să-mi lași moștenire sania, renii, barba, sacul și bucuria de a dărui (costumul mi-l poate face o croitoreasă, pe care o cunoaște mama, dar să-mi spui unde găsesc material roșu).
Am repetat asta, aproape 40 de ani. Înjunghiat de cuțitul dulce al somnului încă, mai plutesc, pe jumătate cu capul îngropat în nori, pe jumătate suit în sănii.
După o perioadă nu mai am dorințe... am găsit material roșu și bucuria de a dărui.
Datinile mușcă sărbătorile și închipuirea durează cât toată copilăria. Dinspre Dunăre simt cum încă vântul mai suflă corăbii spre Polul Nord. Pe uliță nici țipenie, doar fiul meu împinge fulgii sub sănii și leagă clopoțelul de palma vechiului an:

leru-i Doamne ler de șoapte
cad fulgi albi de mere coapte
în dinții iernii de lapte
linu-i Doamne ler
linu-i Doamne lin
leru-i Doamne ler
leru-i Doamne lin

Tabula rasa

Cristian Teodorescu

· 

Ce să ne aducă tuturor fostul Moș Gerilă

Cîtă bătaie de cap aveam pînă le găseam jucării de Crăciun băieților mei. Și la ce cozi stăteam și pentru ele! Căci cozile la măcelărie și la alimentara ne intraseră în obișnuință.
Cum de-or fi uitat cei care-l plîng azi pe Ceaușescu că ne-a luat bucuria de a trăi, umilindu-ne în toate cele.
Cum de-au uitat că o țară întreagă era la discreția lui și a nevestei sale?
Cum de-l pot ierta pentru asasinatele politice comise de Securitate în numele lui?
Cum de pot face tabula rasa din teroarea pe care o instituise în ultimii săi ani de absolutism?
Cum de-l pot ierta pentru femeile care au murit după ce și-au făcut chiuretaje?
Cum de se fac că uită de represiunea din 1987 de la Brașov, cînd au murit și au dispărut oameni care se săturaseră de ceaușism și de PCR?
Cum de nu-și mai amintesc de ceaușismul dinastic – cu Nicu Ceaușescu în rol de prinț moștenitor?
Cum de au uitat de slugile din jurul lui, care îi aplaudau imbecilitățile? E adevărat că din România au plecat cel puțin patru milioane de oameni, dar majoritatea celor rămași e ștearsă pe creier?
Pentru toate astea am ajuns să doresc, de Crăciun, ca Moșul să le aducă memoria înapoi celor care și-au pierdut-o, uitînd pînă și de rebotezarea stupidă a Moșului, care mulți ani s-a numit Moș Gerilă!

Și bradul... cu vârful în nori

Vremea minunilor. O altfel de scară.

O felicitare, redirecționată de la Cristea-Enache Daniel, director de imagine..., de la Irina Petraș..., de la Persida Rugu..., de la mine, însoțită de o ilustrație, realizată de Mihaela Șchiopu, artist, terapeut prin artă și profesor la Universitatea de Arhitectură ”Ion Mincu”,

Dl Nicolae Manolescu, Președintele Uniunii Scriitorilor din România, vă urează: Sărbători Fericite și un An Nou cu Bucurii!

RSVP:

uniuneascriitorilor.presedinte@yahoo.com

Într-un tărâm al singurătății

Leonard Oprea a participat la revolta brașovenilor din 15 noiembrie 1987, fiind apoi persecutat și urmărit de către Securitate. În 1999 a ales să plece în Statele Unite, unde așa cum mărturisește, în loc de un tărâm al promisiunii se trezește într-un tărâm al singurătății și într-o oarecare măsură într-o cultură de tip fast food. Leonard Oprea este un scriitor care și-a făcut un nume atât în literatura de pe peste ocean, cât și în România.

„Noi domenii interzise & Domenii interzise” reunește într-un singur volum debutul editorial al autorului din anul 1984 (care este și anul Orwell), „Domenii interzise” cu o prefață de Cornel Robu iar postfața este semnată de către Nicolae Steinhardt și cea mai recentă lucrare a lui Leonard Oprea: „Noi Domenii Interzise” cu o introducere de Cătălin Badea-Gheracostea.

Despre „Trilogia lui Theophil Magus”, Vladimir Tismăneanu spune că: „Aceste meditații ale lui Leonard Oprea se află în sfera gândirii filosofice de tip religios reprezentată de S. Kierkegaard, V. Soloviov sau Teilhard de Chardin, fără a fi însă inspirate de lucrările acestora. Importanța deosebită și frumusețea simplă a acestor meditații constă în originalitatea cristalizării limpede, luminoasă a ideii de salvare a omului prin Credință”.

Un eveniment Tiuk ușor atipic (dar nu mai puțin Tiuk) deoarece Mihail Vakulovski a preferat să stea în public lăsând frâiele moderării în mâinile dinamicului Cătălin Badea – Gheracostea care s-a folosit din plin de calitățile sale de public speaker. Acesta îl consideră pe Leonard Oprea un opozant al comunismului ceaușist, dar și al neocomunismului postdecembrist și a făcut o diferență clară dintre un disident anticomunist și un opozant. Ultimul este cel care nu doar părăsește un sistem care i-a fost potrivnic ca structură umană și caracteriologică ci luptă împotriva lui cu toate „armele” de care dispune. Dealtminteri, Cătălin Badea – Gheracostea este unul dintre cei mai buni cunoscători ai literaturii lui Leonard Oprea, îl consideră un scriitor mondial, nu un scriitor universal, plasând astfel centrul de greutate pe calitatea și ideile literare inovatoare ale lui Leonard Oprea. Faptul de a se afla în peste 50 de biblioteci importante de pe 5 continente este rezultatul talentului și recunoașterii sale.

Leonard Oprea, fără falsă modestie, se recunoaște ca fiind un deschizător de drum pentru literatura română și un creator pentru literatura universală. Primele două romane ale sale scrise în limba engleză, romane haiku (haiku-novel) au dus la apariția unui nou tip de eseu, roman.

Literatura, în viziunea lui Leonard Oprea, este o poveste care spune și are despus ceva, cititorul fiind cel care dă girul final al lecturii și semnificațieiscrisului. Ca atare, vă invit la lectură! 

http://merg.in/de-povestit/cronici/reintoarcerea-magului-5328.html

Aniversarea

... sau darul unei clipe! Copilărindu-l!

Remarcabil.

Și Tabloul Sophiei (altul decât cel reușit de Marc Chagall, dar atât de asemănător)! „Ici - o tuşă! Albastră. Ici - una verde. Roşie. Culorile se potolesc, vine tihna...“

Desigur tabloul se lucrează, poate și ceva în plus, în stare să provoace emoții puternice în rândul privitorilor. Poate culorile revărsătoare. Sau o zi aprinsă de luna plină și „o cină contemplativă la margine de lac... dacă am fi avut trupurile ușoare ca ceața, am fi putut alerga prin lumina ce poleise pliurile domoale ale apei“. Căci nimic nu era mai bun ca dansul în timp ce compunea, alergând de colo-colo pe nisipul umed sau „jucându-se prin zăpadă ori pe gheață, chicotind și râzând“.

Totul ține de complexitatea autorului în a o descrie cât mai fidel pe Sophia. Și cât de lesne și liniștitor reușește!

Utilizarea culorii, a viziunii și a imaginației este captivantă. De aceea are preferințe, primul loc fiind ocupat de Joan Miró, urmat de Paul Klee. Vassily Kandinsky  (între cei care o fascinau) e cel de-al treilea pictor de la care Sophia a învățat cum să-și exprime emoțiile în culoare.

Mă întreb mereu care-i acea forță care acționează asupra lor. Atât pentru unchiul-învățăcel, cât și pentru Sophia, la cei 11 ani, „cu patru limbi vorbite curent și fluent, între care româna la nivel de rafinamente literare, jocuri de cuvinte, improvizații poetice sau afectări retorice“.

„Chiar și Sigmund Freud a avut onoarea să se afle între cei portretizați de Sophia, iar dacă vă întrebați de unde știa de faimosul psihanalist, răspunsul e simplu. L-a văzut într-o carte, o biografie care se citea în casă la acel moment și a fost fascinată de el, de cum arăta într-o poză de tinerețe, precum și de felul cum o trata de isterie pe o anume Ana“.

O carte lăsată intenționat cititorilor, dar mai ales iubitorilor de artă, deschisă la diverse interpretări. O carte despre pasiune și începuturile ei. O carte despre Sophia și antrenamentul din fiecare zi. O carte despre micul atelier de joacă în care își trăiește viața misterioasă, alături de fiecare culoare. O carte vie, pe înțelesul oricui, pretutindeni, inocentă și complexă, iar dincolo de ea există lucrul în sine, decisiv în arta vizuală. O carte care nu are nevoie de critică ci de exegeza în sine, sub raportul ideii, formei, frumuseții, cu clipiri din ochi a mirare, deloc întâmplătoare.

Deloc întâmplătoare și ziua când am isprăvit cartea. Aproape de ziua Sophiei. 16 decembrie 2008. În aceeași zi, dar cu 238 ani înainte, se năștea un nemuritor. Sophia, la 4 ani (august 2012), a semnat prima expoziție, apoi la 5 ani, Sophia a expus lucrările personale în a doua expoziție. La 8 ani, Beethoven susținea primul concert, iar la 12 ani a publicat prima compoziție.

De curând, am surprins-o pe Sophia într-o altă poveste. Poate cineva o va scrie, pe îndelete, așa cum a reușit Vianu Mureșan să lumineze a bucurie această carte, citită de mine, în pas molcom, fără să-mi scape ceva. Ba chiar a reușit să-mi fie dragă.

Mulțumesc, Sophia Leopold! La mulți și minunați ani!

Mulțumiri și admirație, Vianu Mureșan!

Felicitări, Valentrin Ajder, Editura Eikon!

Eli Gîlcescu

https://unaltfeldeinceput.blogspot.com/2019/10/vianu-muresan-despre-o-stare.html

https://egilcescublog.wordpress.com/2019/12/11/aniversarea/

http://www.observatorul.com/default.asp?action=articleviewdetail&ID=20710

https://www.lapunkt.ro/2019/12/sophia-leopold-cu-o-noua-expozitie-%C8%8Bn-toronto/

https://egilcescublog.wordpress.com/2019/10/14/vianu-muresan-despre-o-stare-exceptionala/

Istoricul care studiază invidia

În filmul „Avocatul diavolului”, cu Al Pacino, personajul negativ conchide în deznodământ, când povestea tinde să se repete, că mândria este păcatul lui preferat. Dar în istoria României, invidia pare să fi avut un loc privilegiat.

− Cei mai mulți dintre noi suntem invidioși, la un moment dat, pe o persoană sau alta. Nu știu dacă e păcatul nostru cel mai mare, asta trebuie să întrebați un preot, fiindcă el are o scală a păcatelor.

După cum reiese și din studiu, cred că este mai degrabă o trăsătură negativă a românilor, dar nu doar noi avem astfel de trăsături negative. Ele se întâlnesc și la alții.

Barițiu spunea: Să te ferească Dumnezeu de invidia românească, de furia ungurească și de ura îndelungată a sasului.

− Oamenii s-au invidiat în orice epocă, indiferent de regimul politic, însă la comuniști, invidia a fost răsplătită și încurajată. Vânătoarea de chiaburi sau controlul cadrelor de partid și din Securitate s-au bazat pe cultivarea invidiilor personale?

− Regimul comunist a folosit invidia ca pe o formă de control a celor care lucrau în Securitate.

În primii ani ai regimului, în Securitate lucrau oamenii vechiului regim, care erau mai educați decât muncitorii și țăranii promovați de comuniști.

Cum Partidul, cel puțin la nivel declarativ, susţinea că, în societatea socialistă, oamenii simpli pot accede la funcții care fuseseră apanajul elitei, astfel de personaje au luat de bune aceste afirmații: demascau tot felul de acțiuni ale celor pe care îi invidiau, iar, treptat, le-au luat locul.

În comunism era ceva normal ca, într-o notă informativă, într-un referat, să semnalezi acțiunile negative ale unei persoane cu funcție de conducere căreia îi doreai postul.

Iar dacă acea persoană aparținea unei clase sociale descrise în documentele perioadei drept responsabilă de toate suferințele muncitorimii, și dacă acea persoană fusese păstrată într-o funcție de conducere, suscita astfel de sentimente de invidie și revoltă.

Dar acești oameni erau păstrați în funcții deoarece regimul avea nevoie de timp ca să se consolideze și să-și formeze propriile cadre.

La fel, când a început colectivizarea, țăranii înstăriți, desemnați sub termenul de chiaburi, erau refractari „transformării socialiste a agriculturii” și se opuneau colectivizării prin toate mijloacele de care dispuneau.

Ca atare, comuniștii se bazau pe țăranii săraci, cei care nu aveau proprietăți şi care lucrau cu ziua, încurajându-le sentimentele de invidie.

Intervievaţi după ’90, unii țărani care avuseseră proprietăți în anii ’50 spun că erau invidiați de consătenii săraci, care credeau că nu atinseseră o anumită situație materială din pricina lor.

Comuniștii au încurajat astfel de sentimente împotriva celor pe care îi prezentau ca exploatatori, făcând o legătură cu situația de dinainte de 1945 și spunând: „Voi n-ați putut progresa din cauza exploatatorilor”.

Tinerii economiști de la ERMAS

Sebastian Buhai spune însă că problemaplagiatelor este doar vârful aisbergului și o consecință a unui „sistem prost făcut”. În opinia sa, problema reală este că universitarii sunt demotivați să mai inoveze sau să facă cercetări cu relevanță.

Tinerii economiști de la ERMAS atacă, de fapt, establishment-ul așa-numiților dinozauri din universitățile românești, care „țin cu dinții de sistemul actual, publică pe te miri unde, sunt economiști, dar scriu despre hernie abdominală, agronomie, elementele lui Aristotel”.[/vc_column_text]

„Problema e următoarea: cei care sunt în interior pe poziții administrative sunt atât de slabi, încât, pentru a nu rămâne descoperiți (împăratul e gol), au făcut niște reguli absolut absurde, prin care doar oameni la fel cu ei, loiali, care nu au nici o demnitate academică, pot să intre în sistem și să aibă acces la poziții de profesor sau la funcții administrative în cadrul facultăților sau universităților.” (Sebastian Buhai, pentru PressOne)

Bianca Felseghi