„Dumnezeu este întregul etern din care fiecare om reprezintă o parte minusculă. Noi suntem manifestări ale divinității în timp, în spațiu, în materie. Dumnezeu nu este iubire, dar cu cât e mai multă iubire în om, cu atât mai mult se manifestă Dumnezeu în el și cu atât mai autentică este existența lui”, este învățătura pe care Tolstoi o transmite fiicei sale, Sașa, pasaj regăsit în cartea ce reflectă în mare parte ultimul an din viața scriitorului, „Ultima gară”, de Jay Parini.
Apropierea, în adevăratul sens, de Dumnezeu, să aducă de la sine și abstinența sau Liovocika (așa îl alinta soția) căuta îndreptarea păcatelor tinereții, pe care orice muritor le comite, nebiruind ispita? Doar Tolstoi deține răspunsul!
Cert este că apropierea lui de mujici și dorința de a-și împărți averea săracilor, a creat convulsii uriașe în viața de familie a scriitorului. Frustrarea, determinată de luxul în care el trăia, în timp ce alții mergeau cu tălpile goale, și opoziția soției în ceea ce privește risipirea bunurilor au grăbit drumul spre gară al lui Lev Tolstoi, spre ultima gară.
Cert este că apropierea lui de mujici și dorința de a-și împărți averea săracilor, a creat convulsii uriașe în viața de familie a scriitorului. Frustrarea, determinată de luxul în care el trăia, în timp ce alții mergeau cu tălpile goale, și opoziția soției în ceea ce privește risipirea bunurilor au grăbit drumul spre gară al lui Lev Tolstoi, spre ultima gară.
Suntem, se pare, „vinovați” de scurtarea sau prelungirea șinelor destinului. Unde e gara, cine o desenează, arhitect și inginer nevăzut al destinului? Gara se găsește oriunde! Cine o ține departe de noi, muritori de rând sau genii?
