vineri, 3 martie 2023
Duende
luni, 27 februarie 2023
Burlington Public Library
In any new situation, whether it involves an elevator or a rocket ship, you will almost certainly be viewed in one of three ways. As a minus one: actively harmful, someone who creates problems. Or as a zero: your impact is neutral and doesn't tip the balance one way or the other. Or you'll be seen as a plus one: someone who actively adds value. Everyone wants to be a plus one, of course. But proclaiming your plus-oneness at the outset almost guarantees you'll be perceived as a minus one, regardless of the skills you bring to the table or how you actually perform. (Chris Hadfield)
În orice
situație nouă, fie că este vorba despre un lift sau o navă-rachetă, aproape
sigur vei fi văzut într-unul din trei moduri. Ca un minus: activ dăunător,
cineva care creează probleme. Sau ca zero: impactul tău este neutru și nu
înclină balanța într-un fel sau altul. Sau vei fi văzut ca un plus unu:
cineva care adaugă în mod activ valoare. Toată lumea vrea să fie un plus unu,
desigur. Dar proclamarea de la început a unității dvs. de plus vă
garantează aproape că veți fi perceput ca un minus, indiferent de abilitățile
pe care le aduceți la masă sau de modul în care performați efectiv. (Chris Hadfield)
sâmbătă, 4 februarie 2023
Lumea de ieri, de azi
Mi-aduc aminte de excepționala carte a lui Stefan Zweig, Lumea de ieri, în care descrie Viena și Europa de dinaintea primului război mondial. După cuvintele lui, lumea aceea era „un paradis al stabilității“, o lume a calmului civilizat, a eficienței grațioase. O lume pe care primul război mondial a pulverizat-o. Ei, cam așa era și lumea cu care acești oameni mă puneau în legătură.
Discernămîntul e nu doar normal, e decisiv. Sigur că putem stabili și restabili ierarhii între cei de dinaintea noastră. Ca și noi acum, și ei aveau, mai toți, pete de un fel sau de altul pe conștiințele lor sau pe reputațiile lor. Nu există om creat în versiune angelică – toți avem și bune și rele. Important e ce au transmis ei și ce putem prelua de la ei. Ce putem tolera sau nu din biografia lor. De altfel, eu cred că mai important decît să le facem statui celor de dinainte e să-i ținem vii. Or, viul presupune lumini și umbre. Eu cred că util cu adevărat e să vedem ce anume e formator pentru noi din ceea ce ei ne-au transmis. Faptul că G.B. Shaw a scris laudativ despre Mussolini și Stalin este deplorabil. Dar asta nu evacuează din cultură opera lui de dramaturg, după cum nici opera lui de dramaturg nu scuză publicistica lui politică. Toți facem tîmpenii, toți facem prostii, toți avem momente de derută și toți ne trezim la un moment dat că am pledat pentru ceva care n-ar fi meritat. Asta e viața!
Întotdeauna a existat o diferență de viziune între generații, îndeobște numită „ruptură“. Cei mai noi se distanțează de cei mai vechi, chiar dacă cei vechi se întîmplă să fie o generație formidabilă, iar cea nouă nu neapărat așa. E normal. Doar că acum, din cîte văd, e vorba de altceva. Acum nu mai e vorba de o ruptură de generație, e vorba de o mutație. Ceva major s-a schimbat în funcționarea societății, dar și în funcționarea lăuntrică a fiecărui om.
Lumea veche avea o mai bună înțelegere a ierarhiilor și valorilor umane. Dacă am spus că lumea veche mi se pare „un paradis al stabilității“ citîndu-l pe Zweig, trebuie să adaug și părerea mea personală că lumea de azi e atît de dinamică încît îmi pare un infern al instabilității. Adică pe dos. Schimbările de la o zi la alta îmi par, omenește vorbind, imposibil de metabolizat. Plus că ți se spune deodată tot ce vrei și ce nu vrei: afli ce-a pățit un biciclist din Columbia, de ce a murit o femeie în Africa de Sud, ce mai e nou în războiul din Yemen, cît au ajuns să coste dovleceii în Canada etc. Am mai spus-o: cer să mi se respecte și dreptul de a nu fi informat total, pînă la destrămare mentală... Să-mi rămînă timp și chef pentru reflecția de sine, pentru neconjunctuaral, inactual, ne-mediatic. Mi se pare dramatic că a dispărut răgazul, calmul contemplativ, cumpăna răbdătoare a meditației. Nu mai există decît angajare, acțiune și reacție promptă sprijinite, de obicei, pe o judecată tăioasă.
luni, 23 ianuarie 2023
„Dacă vrem să trăim fericiți, trebuie să trăim ascunși”
N.C.: Tot în Iubire și neiubire de teatru citați un vechi adagiu: "Dacă vrem să trăim fericiți, trebuie să trăim ascunși". Descartes spunea și el ceva asemănător, deși diferit prin intenție și scop: Larvatus prodeo (Înaintez mascat). De ce ar trebui să ne ferim de a trăi în văzul celorlalți (comuniune), fără a pierde desigur acea privacy pe care o reclamă omul modern, de ce atîta nevoie de mască? Nu cumva omul se teme că-și va pierde nu doar umbra, ci și ipostasul, chipul său adînc primit de la naștere?
G.B.: Invitația la "ascunziș" pe care o citați era formulată în Franța pe vremea ocupației germane și servea de conduită celor care își propuneau să continuie să creeze în acel context sumbru, violent și irespirabil. Oare nu era aceasta și condiția artistului "disident" în comunism, de la Soljenițîn la Havel? A trăi ascuns pe vremuri negre nu însemna a avansa "mascat", ci doar a supraviețui "protejat"! Oare în Chile, sub Pinochet, nu trebuia să adopți o "strategie" similară, iar în China lui Mao puterea nu-și făcuse un program din a-i detecta și sancționa pe artiștii refugiați la "umbra" lumii...? Apoi situația s-a modificat și termenul citat a căpătat un alt sens: în epoca mediatizării generalizate, a expunerii rapide și a supraevaluării produselor artistice "a te ascunde" presupune o rezistență. Un refuz de a participa la "societatea de spectacol", cum definea Guy Debord societatea occidentală. Și din această perspectivă merită înțeles titlul recentului volum cu texte de Henri Michaux: "E sigur, nu" - nu premiilor, nu celebrărilor. Aceasta-i era conduita în care se încredea. Și o făcea nu pentru a se "disimula", ci pentru a-și prezerva rezistența "secretului". Ca Becket, de altfel! Discuția se poate prelungi... Hemingway nu s-a sinucis oare din prea multă lumină? Iar Magritte nu s-a deavulat (de la aveuler, reducere la neant!) din abuz de vizibilitate?
(Nicolae Coande, un interviu cu George Banu, Am plătit cu viața mea pentru a vedea teatru altundeva)
Citiți mai mult pe LiterNet.ro aici
luni, 19 decembrie 2022
Finala cea mare
La prima repriză, dormeam.
Când m-am trezit, era deja 2-0. Știam că vor egala. Am fost de partea lor de la început.
Nu știu de ce. Poate că Parisul (un vis de-al meu, nebifat pe lista de dorințe) a contat.
Presimțeam că se va ajunge la prelungiri.
După acestea, știam că rezultatul se află în mâinile altcuiva.
Așa cum și viitorul lui Mbappe, și prezentul lui Messi.
Chiar dacă unii spun că spectacolul unic fabulos acestei finale se datorează eminamente geniului lui Deschamps!
Și poate, din ceruri, vrând sa ne arate
cât de frumos este fotbalul, „La mano de Dios”.
joi, 15 decembrie 2022
Poate că nu ar fi trebuit să ningă azi
... o zi diferită, un poem, un fel de conspirație
pentru sărbători
nocturne traume îngropate
vieți
ploi viscol
un pic prea mult, chiar dacă
îmbrac aceeași haină
de acum zece ani, atinsă de
levănțică și
noroc –
viziunea absolută a tot ce am
pierdut
chiar dacă există o limită,
nu am cum să dau de ea
(lucru)
Eli Gîlcescu
marți, 13 decembrie 2022
Sincronizări
Atunci când iarna
visează deschid ferestrele
uneori le afund în
tăcere
înainte de prima
zăpadă subțiată
de nerăbdare
mi-am pus
geamantanul în mijlocul camerei
pe scândura veche
îmbibată de
așteptări
până își găsea în
liniște un cod de onoare
mai aproape de cântecul
păsărilor
ca o harpă de zefir
de guguștiucul
casei și cuibul singuratic,
numai eu îi știu
ascunsul cald și cu suflet
cel atârnat
de rădăcini în
buzunarul hainelor
și încerc să mă
conving că aici e locul unde trebuia să fiu
de acum cinci-zece
ani
totul atât de la
fel
totul atât de repede
s-a întâmplat
după ce totul atât
de încet
chiar dacă nimic nu
e special,
pentru că lucrurile
banale m-au urmărit
chiar dacă numele
pe o carte nu însemnă
că sunt
(în lucru)
Eli Gîlcescu