„Imn al absenței” și „Tablou simbolist” CarolFeldman este „unul dintre cei mai importanţi scriitori israelieni de limbă
română”, a apreciat criticul literar Răzvan Voncu. Faţă de peisajul
prozei israeliene, preponderent memorialistic, grefat pe sionism, Holocaust,
antisemitism „îndelung ocultat” în perioada comunistă, în proza lui „ficţiunea
ocupă un loc central”. Dintre romanele sale „remarcate de critica literară
românească”, vorbitorul a menţionat „Domnişoara” şi „Romanul unui
evreu”. „După colţ”, actualul volum de proză scurtă, e legat de un
„accident biografic trist, dispariţia soţiei lui, Betty, care i-a schimbat
stilul din ficţional în memorialistic”. Cartea este un „imn al absenţei”
– părinţi, bunici, personaje pitoreşti din lumea copilăriei tulcene –, şi se
bazează pe „tehnica surprizei”. „Şcoala sa de mare actor a fost şi o
şcoală de literatură, pentru că foarte greu ajungi la o asemenea tehnică prin
procedee naturale”. „Nu se văd cusăturile. Efectul cathartic este mult
mai profund”. „Dispariţia lui Betty, care era primul cititor al scrierilor
sale, l-a afectat foarte mult pe Carol Feldman. I-am spus, ca şi alţi prieteni
ai săi: pune mâna şi scrie”, a deconspirat geneza cărţii prefaţatorul ei,
Alexandru Marinescu. Referindu-se la tehnica volumului, vorbitorul a arătat că
„personajele ale căror portrete le face sfârşesc prin a fi arhetipuri: bunicii,
mama, profesorii”. „Autorul porneşte de la o realitate, o lasă pe planul doi şi
pune pe primul plan detaliul şi simbolistica acestuia”
marți, 28 ianuarie 2020
duminică, 26 ianuarie 2020
vineri, 24 ianuarie 2020
Să nu răneşti niciodată inima
Era un turc batrân, vecin cu noi. Tare batrân, tare sărac, fără nevastă, fără copii, singur cuc. Hainele îi erau jerpelite, dar sclipeau de curăţenie. El le spăla, el îşi gătea şi curăţa podeaua. Seara venea la noi. Se aşeza în curte cu bunică-mea şi alte babe şi împletea ciorapi. Acest Hussein-aga era un sfânt. Într-o bună zi m-a luat pe genunchi şi mi-a pus mâna pe creştet, ca şi cum m-ar fi binecuvântat: "Alexis, mi-a zis, am să-ţi destăinuiesc ceva. Eşti prea mic să pricepi, dar ai să pricepi când oi fi mare. Ascultă-mă, fiule: pe bunul Dumnezeu, vezi tu, nici ăle şapte caturi ale cerului, nici ăle şapte caturi ale pământului nu-L pot cuprinde. Dar inima omului Îl cuprinde. Aşa încât, ia seama, Alexis, să nu răneşti niciodată inima omului!“
Zorba Grecul (fragment)
Oameni faini
Ce mă îngrijorează pe mine e că sub măștile astea și sub umbrele astea ale unei istorii incerte se pot ascunde tot felul de monștri. Și, de fapt, se întâmplă tot felul de atrocități. Care trec pe lângă noi. Cu ideea că nouă nu ni se pot întâmpla.
Atâta vreme cât e la vecinul, și nu e la mine, e okay. Și asta mi se pare cea mai toxică gândire. Dacă permiți să se întâmple la vecinul, permiți să se întâmple și la tine, doar că nu știi când va veni.
Și cred că până la urmă ăsta a fost declicul pentru volumul ăsta. E o carte care vrea să vorbească puțin despre atrocitățile din proximitatea noastră. Despre ce se întâmplă chiar lângă noi. Vreau să spun că ar trebui să fim puțin mai atenți la ororile din jurul nostru. Toți avem tendința de a ne băga capul în nisip.
Suntem indiferenți, foarte mulți dintre noi, pentru că ni se pare că răul nu ne vizează direct. Doar că acest „direct” e foarte înșelător. De fapt, ne vizează. Chiar dacă nu ne omoară pe noi, ne erodează moral, uman și spiritual. Pentru că noi, undeva în subconștient, suntem, de fapt, conștenți. Știm ce se întâmplă, știm ce e bine și ce e rău, dar spunem „e la ei, acolo”.
Acum, cartea mea nu are o miză din asta moralizatoare, un mesaj. Nu face decât să spună o poveste și să descrie o atmosferă.
– Care au fost poveștile tale preferate, în ultimii ani?
– Cele mai interesante, în ultimii ani, cel puțin, au fost poveștile pe care le-am auzit de la oameni. Mai mult decât cărțile pe care le-am citit. Am început să fiu foarte interesat de psihologia umană. Mă interesează întâmplările care îi fac pe oameni să devină ceea ce sunt la o anumită vârstă.
Și să își asume: uite, eu sunt Costel și fac asta. Ei, Costel a ajuns să facă niște lucruri pentru că are o istorie în spate. Are niște povești. Și de asta, la oamenii pe care îi întâlnesc, sunt foarte interesat de poveștile din spatele lor.
Cum au gândit, cum au ales anumite lucruri, cum au luat unele decizii. Până la urmă fiecare decizie ne duce viața pe un drum sau altul. Și de asta am fost mai atent la oameni și la poveștile lor. Și cred că și asta influențează literatura pe care o scriu acum.
Sunt mai preocupat de partea asta de istorie a umanului ascunsă în povestea fiecărui individ. Și a felului în care se raportează la viață. Fiecare dintre noi ascunde undeva în el un eveniment care i-a schimbat viața.
Și atunci, mai ales după câteva pahare, devin un soi de detectiv și întreb și devin foarte enervant.
– Ai vreo decizie pe care ai luat-o și acum ai schimba-o?
– Mai multe. Mă trezesc în multe dimineți și joc jocul ăsta cu mine: oare cum aș proceda dacă aș putea s-o iau de la început. De după liceu încolo. Liceul nu vreau să-l retrăiesc! (râde)
Dacă aș lua alte decizii, dacă aș urma alți pași. Evident că lucrul ăsta e imposibil, dar este un exercițiu în care te joci cu o grămadă de probabilități, spații ficționale până la urmă. Și există, într-adevăr, și finaluri mai fericite decât prezentul.
Cert este că fac asta din plăcerea de a mă juca, nu pentru că aș fi nemulțumit de viața mea. Dar, desigur, sunt și decizii regretabile în viața unui om. Lucruri pe care ai vrea să le fi făcut altfel. De fapt, nu știi dacă ar fi fost mai bine sau nu.
Dar uneori e posibil să ai impresia că o decizie pe care ai luat-o a produs niște efecte devastatoare pentru cineva foarte apropiat. Atunci de fapt vrei să-l ferești pe cel de lângă tine.
Mă gândesc, de exemplu, la decizia pe care am luat-o când am divorțat. Cei mai afectați au fost copiii. Acum, probabil, dacă aș putea să decid din nou, poate că nu aș mai divorța, dar nu știu dacă prezentul ar fi foarte roz.
Trăim fiecare cu deciziile pe care le-am luat. Dacă nu, e posibil ca la un moment dat să ți se ducă pământul de sub picioare. Și să cazi într-un hău al probabilităților și asta e cea mai urâtă posibilitate de viitor.
duminică, 19 ianuarie 2020
Pacienta tăcută
... deseori confundăm dragostea cu artificiile. Doar că dragostea adevărată este foarte liniștită, foarte calmă. Este plictisitoare, dacă este privită din perspectiva unei drame puternice. Dragostea este profundă și calmă, este constantă.
Alex Michaelides
vineri, 17 ianuarie 2020
Proza, la fel de poetică, la fel de rară precum poezia
Adevărata poezie nu este nicicând doar o modalitate mai elevată a limbii obişnuite. Dimpotrivă, vorbirea obişnuită este un poem ce a fost denaturat prin uitare, căci abia dacă se mai poate auzi chemarea din interiorul lui. Opusul poeziei ca vorbire pură nu este proza. Proza pură nu este nicicând "prozaică". Ea este la fel de poetică şi de aceea la fel de rară precum poezia.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)