Despre nevoia de spectacol

E uimitoare nevoia unor oameni de spectacol, nevoia de a avea în permanență martori; chiar când au o criză de disperare, ei se asigură în prealabil de asistența necesară. Am cunoscut oameni care-și amânau zbuciumul sufletesc până în clipa în care izbuteau să-și adune spectatorii. Fără spectatori, suferința nu se manifestă, suferința nu ieșea în lume și, ca orice spectacol care nu se bucura de interesul publicului, se amâna pentru altă dată... Sunt suferințe care se joacă mereu cu casa închisă, sunt suferințe care nu interesează pe nimeni, sunt dureri care n-au succes la public. Sunt dureri aplaudate la scenă deschisă. Malraux merge mai departe și susține că fără spectatori e greu să fii și martir.
E interesant de remarcat că, în suferința noastră, noi urmărim, ca și în activitatea profesională, succesul. Dorim ca durerea noastră să fie bine primită, să emoționeze și pe alții... De multe ori durerea noastră emoționează mai mult pe alții, și mai puțin pe noi înșine.
În tot ce facem noi, chiar și în cele mai intime reacții, simțim nevoia să fim văzuți, stimați, aplaudați. Cineva însă mărturisea că dacă se afla într-o societate restransă, de doi sau trei oameni, se poartă posac și vulgar, dar dacă numărul spectatorilor crește, devine în mod spontan delicat, inteligent și așa mai departe. Ce rost are – îmi spunea el – să-mi demonstrez calitățile în fața unui număr atât de restrâns de oameni? El nu devenea sensibil decât de la zece oameni în sus. E trist să vezi cât de vulgari și de greoi pot fi unii oameni când știu că nu sunt observați, și cum se schimbă brusc, cum devin la repezeală igienci și generoși dacă își dau seama că cineva le acordă atenție. Din nefericire, multe din calitățile noastre, chiar și iubirea, se manifestă numai ca spectacol, când luminile rampei se sting dispare și generozitatea.
Dar noi nu dăm spectacole numai în prezența altora, dăm asemenea spectacole chiar și în fața noastră. Noi devenim spectatori încântați ai propriei noastre stupidități. Spectatorii sunt înlocuiți cu fantezia vanității noastre: am văzut cu toții oameni care și în cea mai deplină intimitate își dirijează gesturile; ei se simt încontinuu actori. Influențele exercitate de mediu sunt multiple; și atunci mulți oameni nu mai știu care sunt problemele lor reale și care sunt problemele pe care le-au luat pe vereșie de la alții. Noi nu împrumutăm de la alții numai gesturi și ticuri, împrumutăm de la alții probleme și suferințe. Foarte puține suferințe sunt ale celui care le mărturisește ca atare, trebuie să treacă multă vreme ca să facem descoperirea că suferința pentru care era să ne ducem de râpă nici măcar nu ne aparținea.
Nevoia de spectacol e, desigur, o dovadă de superficialitate, noi gândim să exteriorizăm ceea ce încă n-am apucat să înțelegem. Nevoia unora de a falsifica realitatea devine atât de aprigă, încât la cea mai anemică fâșie de lumină se crispează și-ți reproșează că n-ai respectat – ca la teatru – convenția. Oamenii nu spun, de multe ori, ceea ce gândesc fiindcă grija lor supremă e să dea un spectacol reușit, să-ți lase o impresie de neuitat. De dragul acestei mizere reprezentații reușite, adevărul e sacrificat fără milă. Îndepărtându-ne de propria noastră esență, devenim tot mai tragici, dar acest tragism demonstrează că n-avem curajul să ne privim drept în ochi și că preferăm să dăm spectacole. Suferința care devine spectacol s-a rupt din noi și nu mai poate fi înțeleasă.
Și eu am încercat multă vreme să fac din viață un spectacol. Desigur, asta venea la mine din oroarea de suferință, din sila profundă pe care mi-o stârnea gustul pentru tragedie al multora. Eram și mai sunt convins și astăzi că viața trebuie să fie în primul rând bucurie. De aici venea această grijă pentru spectacol, dar în această grijă pentru spectacol eu făceam abstracție de contradicțiile vieții, de propriile mele contradicții, ignoram tot ceea ce împiedica reușita reprezentației. Obsesia mea era forma, și de dragul formei puțin îmi păsa de capriciile conținutului. Unui gest sincer și cam stângaci exprimat, îi preferam o duplicitate care se manifesta pregnant. Experiența a eșuat lamentabil – viața nu poate fi multă vreme un spectacol. Transformând viața într-un spectacol, te înstrăinezi de viață, ești sclavul fanteziilor tale. Și, apoi, vin și marile încercări ale vieții. Poți să transformi o criză de ficat într-un spectacol feeric?
Cineva îmi declara că dacă moartea lui ar fi transmisă de toate posturile de radio și televiziune – așa cum s-ar transmite un specatcol de gală – ar muri, știindu-se văzut de toți oamenii, mult mai ușor.
Poate fi moartea un spectacol de gală?
Cred că prietenul meu se înșală.

Teodor Mazilu

O discuție la Masa Tăcerii – Brâncuși viu –

Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului a publicat în această toamnă ediția revăzută și adăugită a volumului O discuție la Masa Tăcerii și alte convorbiri subiective de Romulus Rusan

Cele douăsprezece convorbiri care compun această carte se înscriau în efortul de a-l scoate pe Brâncuşi din clişeele legen-dare şi propagandistice, de a-l întoarce în rândul oamenilor reali şi fireşti. Portretul realizat este, sper, unul credibil şi lipsit de prejudecăţi, îmbrăcat în roua inocenţei, dar purtând în acelaşi timp „o aureolă nevă-zută”, cum spune unul dintre conlocutori. Luăm cunoștință de un om conştient de valoarea sa dar fără să fie îngâmfat, plin de umor dar şi de susceptibilitate, fermecător dar şi puţin sucit, cu o personalitate puternică dar păstrând luminişuri şi chiar naivi-tăţi, care ne amintesc de butada sa „Când încetăm să mai fim copii, suntem deja morţi.” Geniul redevine o persoană vie ca oricare alta, dar care ne convinge tocmai prin naturaleţea sa de genialitatea operelor.

(…) Odată cu Brâncuşi, sunt celebrați și aceşti prieteni ai lui, cărora le este dedicată noua ediţie a cărţii, pe care azi o văd eu însumi cu alţi ochi decât atunci.

Romulus Rusan, octombrie 2016

Invitație la un... citat

E foarte greu să fii cu adevărat sincer până la capăt, să nu-ți mai pese cum pari, să refuzi să pozezi. Poate că mi-a trebuit mai mult decât altora să îmi risipesc rezervele de naivitate cu care am plecat la drum. 

Octavian Paler

Business inedit

Scriitorul Florin Iaru a pornit luni o afacere de „diagnostic literar“ prin care, contra cost, citește manuscrisele celor care vor să le publice și le spune dacă acestea merită sau nu să fie tipărite, ce greșeli au și cum ar trebui îndreptate.

Florin Iaru a povestit pe blogul personal că în fiecare an este rugat de cel puțin o sută de ori să citească câte un manuscris. Așa i-a venit ideea să deschidă o mică afacere prin care să citească aceste manuscrise contra cost, urmând să le dea autorilor un răspuns dezinteresat referitor la calitatea acestora. Acest business, foarte răspândit în străinătate, va fi făcut pe o firmă, cu facturi și chitanțe.

„În România sunt diverși oameni care publică sau vor să publice, dar n-au niciun reper, n-au pe cine să întrebe. Se duc la edituri, plătesc ei, cartea apare, după care rămân cu cartea în brațe nevandabilă, și nimeni nu mai vorbește despre ea“, explică Florin Iaru pentru Profit.ro.

Pentru 100-200 de lei volumul de poezie, 300 de lei cel de proză scurtă și 500 de lei romanul, Iaru spune că va citi opera clientului de la cap la coadă, indiferent de calitate, iar la final va spune, argumentat, de ce e bună sau nu, ce a greșit, ce a fost bine și ce merge sau nu pe piață. „Sunt mai multe lucruri pe care i le spun citind cartea: fie că nu știe să scrie și îi recomand să se lase de meserie și să nu mai dea banii pe la editură. Un om care-și tipărește pe bani proprii o carte, cel mai ieftin e 6,50 lei exemplarul. Asta înseamnă aproape 2.000 de lei la 300 de exemplare, bani pe care i-ar putea economisi dacă află că acea carte e proastă“, spune scriitorul.

În general, adaugă el, la edituri ajung manuscrise foarte proaste, care sunt respinse, iar oamenii rămân cu impresia că au fost nedreptățiți și că acolo se publică pe relații și pe pile, ceea ce nu este adevărat. Sunt peroane care au o idee bună, dar e prost tratată, cărora li se poate recomanda să rescrie textul, sau poate fi vorba de o carte foarte bună, cu mici scăpări.“În România lipsește una dintre cele mai grele meserii – redactarea. În străinătate, autorul lucrează cot la cot cu un redactor, care îi subliniază toate părțile slabe sau îndoielnice și stau mult de vorbă pentru asta. Eu citesc și îi dau omului înapoi un raport. La o carte de poezie muncesc cel puțin două zile, iar la o carte de proză scurtă de 170 de pagini, muncesc patru zile. Două citesc și două scriu observații, cu trimiteri etc.“, adaugă Iaru.

Cei care îi trimit cărțile nu primesc, în schimbul banilor, și recomandări la edituri, laude în presă sau online, indiferent de valoarea acestora, și nici Intervenții sau vorbe bune la criticii literari. Iaru atrage atenția că nu este vorba despre un serviciu de „critică literară plătită“, ci doar un răspuns pornind de la un manuscris inedit, prin care autorului să i se confirme sau infirme unele convingeri, să i se indice punctele bune sau slabe, să știe (eventual) ce mai are de făcut, dacă, într-adevăr, mai e ceva de făcut.

Născut în 1954, Florin Iaru a absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București, în 1978. A devenit redactor al editurii Cartea Românească în anul 1990, dar a debutat literar în 1962.  În anul 1970 a devenit membru al Cenaclului de luni, sub conducerea lui Nicolae Manolescu.

Liviu Iancu

http://www.andreilaslau.ro/acest-celebru-chirurg-cardiovascular-rastoarna-tot-ceea-ce-stiai-despre-dieta-sanatoasa-iata-ce-crede-despre-micul-dejun

Un citat... inevitabil, azi

Nu să gândești cu mintea ta e cel mai greu, ci să gândești cu partea aceea de minte care ți-a rămas bună și pură, nestricată de urâciunea din jur, de veninul și limbuția semenilor. Să gândești cu firul de minte care izbutește să țâșnească, precum firul ierbii, printre bălăriile, bolovanii și betonul din grădina creierului tău.

Mihai Șora

Pentru o „țâră“ de... roșu

De la o vreme, scrisul a devenit, din ce în ce mai apăsat, o specie a războiului. A scrie e a ieşi la bătaie. Îmi e tot mai clar că mă mişc într-o lume străină, pentru care nu sunt pregătit şi pe care nu pot şi nu vreau să o asum. E, poate, şi o problemă de vârstă. Vine o vreme când trebuie să faci un pas înapoi. Când trebuie să accepţi, cu luciditate, bărbăteşte, că galaxia ta a trecut dincolo de linia orizontului, că deasupra ta sunt alte stele şi alt cer. Mie, cerul care se întinde acum deasupra mea mi se pare supărător de roşu. Roşu de nostalgii prosteşti, de mânii şi obrăznicii pubertare, de impostură zgomotoasă, de violenţă, de grosolănie ofensivă.

                                                                                   Andrei Pleșu

http://www.revista22.ro/andrei-plesu--mi-trebuie-o-pauza-350i-vreau-sa-ofer-o-pauza-si-altora-12512.html#.TupXgJpwCvk.blogger

Drobul de sare

M-am gandit foarte mult daca sa fac public textul asta, pentru ca e scris mai demult, dar atacurile de tip nationalist la care am fost supusa tranzitoriu de curand, precum si festivismul previzibil al zilei de azi , m-au hotarat sa o fac.

Sunt departe de Romania, la 10 fuse orare distanta si unul dintre putinele lucruri pe care mi le-am dorit de cand am plecat de acasa a fost sa scriu in liniste si detasata despre tara mea.

Tara mea? Pe vremea cand eram mai tanara si ma adunam la nesfarsitele noastre beri de scriitori, obisnuiam sa spun ca daca esti un poet adevarat scrii acum in Romania o poezie care sa contina cuvintele "tara" si "patriotism", si sa fie o poezie reala, nu o parodie, pentru ca nu cunosc cuvinte mai tocite in limba romana decat acestea. Un fel de examen de doctorat pentru poeti.

Tara mea? Parintii mei s-au nascut in Romania mare in ultimii ei ani de existenta, tata la Tighina, acum Transnistria si mama la Cavarna, in Cadrilater. La foarte putin timp dupa nasterea lor, ambele familii s-au refugiat intre granitele actuale ale tarii. Bunicii mei din partea tatei cu hainele de pe ei la propriu si cei din partea mamei cu ceva mai mult, dar aveau sa piarda in curand totul in timpul inchisorii politice a bunicului meu declarat chiabur si apoi prin deportarea intregii familii langa Pitesti, unde au avut domiciliu obligatoriu doi ani.

Deseori m-am intrebat ce le-a asemanat pe cele doua familii din care provin, de unde toata taria sufleteasca a unei generatii despre care nu am auzit sa spuna ca avea depresie cronica, atacuri de panica sau "burnout syndrome"? Nu stiu daca e valabil pentru toata generatia bunicilor nostri, dar ai mei, si materni si paterni au avut doua valori constante, limba romana si ortodoxia. Atat au putut sa ia cu ei cand au traversat hotare geografice, asta e tot ce au avut cand nu au mai avut nimic.

Tara mea? O tara in care parintii mei studenti fiind, in plina perioada stalinista, au mancat in fiecare dimineata marmelada pana la greata, astfel incat a fost un aliment caruia nici acum in 2016 nu ii cunosc gustul , pentru ca nu a existat niciodata la noi in casa si a devenit un fel de mancare asociata cu plata datoriilor de razboi si a saraciei extreme din anii '50 .

Da, tara mea. O tara in care bunicii mei au ales sa fie romani. Una este sa fii roman si sa te plangi de dimineata pana seara de asta si alta este sa alegi sa fii roman si sa traiesti ascunzandu-te sa nu fii deportat in Siberia, pentru ca ai ales tara asta!

In amintirea bunicilor mei, a parintilor mei si a tuturor celor din generatia mea simt nevoia sa scriu despre tara mea, pentru ca lucrurile nespuse sunt cele mai dureroase. Cred ca suferim noi ca natie de sindromul drobului de sare, traind in insecuritate si frica. Eu personal cred ca drobul de sare nu va cadea vreodata, si nici nu e nevoie sa cada, pentru ca frica de a nu cadea drobul de sare e atat de mare in Romania, incat numai ea in sine e suficienta ca sa fim dominati si condusi ca natie

Si cred ca as vrea ca Tudor si Matei, fiii mei, si prietenii lor, generatia lor in asamblu, sa inteleaga. Sa inteleaga ca dincolo de Iphone, tricouri cu Sepultura si permisul pentru motor, pe care acum le au cu usurinta, ca sa fii liber nu e suficient sa nu mai simti frica de a fi roman, ci trebuie sa o transformi in demnitatea de a fi roman, astfel incat tara care te-a ales sa te nasti intre hotarele ei geografIce, sa devina o parte din semnificatia ta oriunde te-ai afla in lumea asta

Anca Mizumschi