Finala cea mare

La prima repriză, dormeam. 

Când m-am trezit, era deja 2-0. Știam că vor egala. Am fost de partea lor de la început. 

Nu știu de ce. Poate că Parisul (un vis de-al meu, nebifat pe lista de dorințe) a contat. 

Presimțeam că se va ajunge la prelungiri. 

După acestea, știam că rezultatul se află în mâinile altcuiva. 

Așa cum și viitorul lui Mbappe, și prezentul lui Messi. 

Chiar dacă unii spun că spectacolul unic fabulos acestei finale se datorează eminamente geniului lui Deschamps! 

Și poate, din ceruri, vrând sa ne arate cât de frumos este fotbalul, „La mano de Dios”.

Poate că nu ar fi trebuit să ningă azi

... o zi diferită, un poem, un fel de conspirație

pentru sărbători

nocturne traume îngropate

vieți 

ploi viscol

un pic prea mult, chiar dacă îmbrac aceeași haină

de acum zece ani, atinsă de levănțică și

noroc –

viziunea absolută a tot ce am

pierdut

chiar dacă există o limită,

nu am cum să dau de ea

 

(lucru)

Eli Gîlcescu

Sincronizări

Atunci când iarna visează deschid ferestrele

uneori le afund în tăcere

înainte de prima zăpadă subțiată

de nerăbdare

mi-am pus geamantanul în mijlocul camerei

pe scândura veche

îmbibată de așteptări

până își găsea în liniște un cod de onoare

mai aproape de cântecul păsărilor

ca o harpă de zefir

 

de guguștiucul casei și cuibul singuratic,

numai eu îi știu ascunsul cald și cu suflet

cel atârnat

de rădăcini în buzunarul hainelor

 

și încerc să mă conving că aici e locul unde trebuia să fiu

de acum cinci-zece ani

totul atât de la fel

totul atât de repede

s-a întâmplat

după ce totul atât de încet

chiar dacă nimic nu e special,

pentru că lucrurile banale m-au urmărit

chiar dacă numele pe o carte nu însemnă

că sunt

(în lucru)

 

Eli Gîlcescu

Cât pentru două vieți

F.L.: Toți cei precum tata sînt și au fost oameni mereu prinși – chiar striviți – între două lumi: între sat și oraș, între comunism și capitalism, între nevoia de a trăi măcar noaptea liber, cum îi taie capul, și cea de a fi aproape robi la oraș, ziua, pentru face parale. Și nu spun la nimereală cuvîntul „rob“. Din chinul oamenilor ăstora, lor personal nu le rămînea aproape nimic, în afară de mîncare și băutură. Totul era pentru ceilalți, în special pentru copii. Pe mulți dintre ei i-a prins sfîrșitul fără să meargă vreodată într-o vacanță. Pentru ei, „concediu“ a însemnat mai întotdeauna muncă la țară, prin curte sau pe dealuri. Priviți de sus, par niște nebuni. Priviți de la firul ierbii, sînt oameni cu povești incredibile de viață, poate mai bine înșurubați în realitate decît mulți dintre cei care se consideră moderni, cu toți boii acasă, în lumea noastră de azi. În fine, de asta am și scris Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, vrînd nu să judec, ci doar să înțeleg și să povestesc cîte ceva din lumea navetiștilor de odinioară. Pentru că deja a trecut, nu se va mai repeta niciodată la fel și mi se pare demnă de ținut minte.

C.T.: A apărut navetistul de tip nou, orășeanul care și-a făcut casă „la țară“ și în suburbiile orașelor mari, dar lucrează la oraș. Ce vrea ăsta de la viață?

F.L.: Aici m-ai atins! Și eu sînt unul dintre acești navetiști. O fi moștenire de la tata, nu știu. Dar îmi place. Da, prefer să stau ceva mai mult în trafic pentru un timp limitat – oricum, în oraș nu scapi niciodată de trafic – pentru a cîștiga o senzație de liniște și pace, în casa și în curtea mea pe lîngă care trec doar două-trei mașini la ora de vîrf ori nici una, ceasuri întregi. Da, plec cu o jumătate de oră mai devreme și ajung cu o jumătate de oră mai tîrziu acasă decît prietenii mei din oraș, dar în șapte ani de trai în satul meu de lîngă Iași mă simt zilnic în vacanță. Nu o spun cu aroganță. E o chestiune care nu ține de bani, de clasă socială: un simplu apartament în oraș costă cam la fel cît o simplă casă în afara lui. Oricînd se poate face schimbul. Ține mai mult de decizia personală, de înțelegere a ceea ce-ți dorești mai mult, conștient că nu le poți avea pe toate.

C.T.: Mai spun povești consătenii tăi din Doroșcani sau au alte treburi?

F.L.: Ultima dată cînd i-am ascultat ceasuri întregi, ca pe vremuri, a fost la priveghiul tatălui meu. Au rămas niște povestași senzaționali, deși s-au schimbat mult atît generațiile, cît și modul lor de viață. Cred că pentru a spune și a asculta povești e nevoie de tihnă. În sat există mereu oameni care îți lasă senzația că au timp de poveste. La oraș e mai greu să găsești pe cineva care să nu spună obsesiv „n-am timp“. Poate de aici vine diferența. Dar să nu generalizăm: oameni de poveste se găsesc peste tot. Cred că depinde mai degrabă de disponibilitatea fiecăruia de a-i asculta.

C.T.: De ce nu-ți descrii fizic personajele?

https://www.catavencii.ro/florin-lazarescu-orice-pateste-rau-un-om-ti-se-poate-intimpla-la-un-moment-dat-si-tie/

Un autor cu o voce inconfundabilă

Geo Galetaru este, deja, autor de monografie. Debutant întâmpinat cu entuziasm, în urmă cu decenii, poetul a confirmat, iar evoluțiile liricii sale au demonstrat un destin aparte în literatura noastră contemporană, un protagonist discret al propriilor înălțări prin valoarea operei sale.

Poetul îmbracă în fiecare zi mantia de catifea rasată a autorului care-și respectă vocația, care are un program al său, care asumă tot ceea ce magiile propriilor risipiri oferă dinamicilor culturii, nu doar din provincia bănățeană. Acestei credințe în scrisul care mântuie îi este dedicată și cartea de față, unde melancolia intimistă, reflex surrealist, și imaginarul torturat de disperări existențiale, dar și de frenetice nonconformisme, alertează un eu al exuberanței patetizate și rememorează în această lume himeroidă obsesiile unui damnat. În iureșul contaminant al gesticulației lirice, uneori atins de o vagă ironie, se îngemănează discursul osmotic și toate convertirile și reconvertirile panoramate în superbia unor confesiuni la purtător. De cele mai multe ori, însă, un vizionar tragic antrenează simbolici ale devastării sufletului.

E mai degrabă un anti-elegiac poetul nostru, frustrările din infernul citadin și un impuls regenerativ iscă opțiuni ale demitizării. Metafora injectării extranee cu surdina melosului aproape iconoclast se așează între prioritățile explorărilor. Dramele ființei, o revoltă în care până și implacabilul e celebrat între alchimiile disperării, înscriu în cicluri de adeziuni febrile o poezie de costumare oniric-impresivă a revelațiilor. Tonusul convulsiilor pare a exprima un decadentism de primă etapă, poate chiar un deconstructivism semănând cu autopersiflarea, în descendența postbelică a frondei sentimental-ironice. Alte ipostaze de-romantizează, pur și simplu, cu o mască goliardică, definitivările edificiului parabolei, disimulând discursul detașărilor și înnobilând un nesfârșit madrigal. Prin revers, ludicul tamponează adeziunile altui registru din tema vieții, de pildă, și spectacolul propune scenariul rupturii post-simboliste în caligrafia re-clădirii memoriei, unul din agenții activi ai acestei poezii.

Poezia română a ultimelor decenii se binemerită cu volumele lui Geo Galetaru, un autor cu o voce inconfundabilă, cu o experiență personală și de ținută în peisajul culturii noastre actuale.

Ionel Bota

Generații pierdute

O cronică de Al. Cistelecan

Publicistica lui Tudoran trece în revistă un întreg catalog de metehne românești. Multe dintre ele sînt, inevitabil, relevate și pe parcursul dialogului. Analiza ethosului se împletește cu rememorarea faptelor. Propoziții cu forța inciziei în piatră se adună într-un breviar de observații tranșante, referitoare deopotrivă la anii comunismului și la cei postcomuniști. Dau aici doar cîteva exemple de asemenea incizii în morala românească și-n moravurile românești: „Cînd a trebuit să părăsesc România, țara era burdușită de genii tăcătoare. Azi, România este suprapopulată de genii trăncănitoare”; „Cu cît audiența înghite mai multe gogoși, cu atît crește mai mult oferta de gogoși”; „Gestul de a fi împins într-un colț pentru a ți se declara simpatia/prietenia/solidaritatea intrase în ritualul lipsei de solidaritate a epocii”; ”România este o colecție de asemenea generații pierdute”; „Duplicitatea – și în viața de zi cu zi, și în operă – a fost pentru cei mai mulți dintre noi cota maximă la care s-a ridicat radicalitatea noastră” etc. etc. Tratatul de simptomatologie românească din publicistica lui Tudoran și din acest dialog e, cu siguranță, unul din cele mai tranșant și mai dureros scrise. Oricît ar fi ele ieșite din indignatio, ca la latini, vituperațiile lui Tudoran par, totuși, mai degrabă ieșite dintr-o rană. Orice anomalie românească pare o suferință personală.

https://www.tudoran.net/post/o-cronic%C4%83-de-al-cistelecan

Un model

Iulian Boldea 

Într-o lume confuză, strâmbă, incoerentă, Maica Tereza a fost un model. De bunătate, smerenie și dăruire. Și-a dedicat viața celor mulți, a îngrijit săraci, bolnavi, orfani şi muribunzi. A primit Premiul Nobel pentru pace.

A spus la un moment dat: "Dacă îi judeci pe oameni, nu îţi mai rămâne timp să îi iubeşti.”

A fost canonizată de Biserică sub numele de Sfânta Tereza de Calcutta.

"Omul este irațional, lipsit de logică, egoist.

Nu are importanță, tu iubește-l!

Dacă faci bine, vor spune că ai scopuri ascunse, egoiste.

Nu are importanță, tu fă acel bine!

Dacă-ți atingi propriile țeluri, vei găsi prieteni falși și dușmani adevărați.

Nu are importanță, tu realizează-le!

Binele pe care-l faci, mâine va fi uitat.

Nu are importanță, tu sa îl faci!

Onestitatea și sinceritatea te fac vulnerabil.

Nu are importanță, tu fii deschis și cinstit!

Ceea ce ai construit ani în șir, poate fi distrus într-o clipă.

Nu are importanță, tu să construiești!

Dacă-i ajuți pe oameni, se vor ridica împotriva ta.

Nu are importanță, tu să-i ajuți!" (Maica Tereza)