Serghei Dovlatov

Serghei Dovlatov (3 septembrie 1941–24 august 1990, mama armeancă, tatăl evreu) este socotit unul dintre cei mai originali şi mai inteligenţi scriitori ruşi. În Uniunea Sovietică fusese, după propriile mărturisiri, un elev rău, un student rău, un soldat rău şi mai ales un cetăţean sovietic rău. Dar este un scriitor extraordinar, limpede, direct, cu „efect pe termen lung". În URSS a fost publicat numai în samizdat. După doi ani şi jumătate de studii la Facultatea de Filologie din Leningrad (azi Sankt-Petersburg), e dat afară şi luat în armată. Face experienţa de paznic de lagăr (1962-1965), care devine subiect într-unul dintre romanele lui, Zona. Amintirile unui paznic de lagăr (1982). Şi viaţa de ghid, şi aceea de jurnalist se regăsesc în cărţile sale, cele mai multe cu tentă autobiografică. În 1978 emigrează la New York, locuieşte cu soţia şi fiica pe strada 108 şi publică, în cei 12 ani pe care-i mai avea de trăit, 12 cărţi. Tot aici scoate o gazetă a emigraţiei ruse. La New York i se naşte un fiu, Nick. „Copiii mei vorbesc rusa fără nici un chef. Eu, fără nici un chef, engleza", spune scriitorul. Dovlatov a devenit azi unul dintre cei mai populari prozatori din Rusia. Răspunsul lui la întrebarea de ce scrie este: „Viaţa e scurtă. Omul e singur. Cred că toate astea sunt destul de triste pentru a mă determina să scriu."

Atingeri în sinapse

Daniel Marian 

Încercarea de a fi viu pentru o tombolă de timp

(Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) – „Nisipuri pe vânt”, Ed. Singur, 2012)

Efuziune paraconştientă suplimentată printr-o infuzie neuronală care escaladează simţurile până la o rezoluţie mai dificil de etichetat la un control de rutină fenomenologic cauzal şi efectual fără a distinge obligatoriu ordinea firească a manifestării simţurilor zburdalnice oscilând printre repere mătăsoase şi ţepoase, într-o descindere în forţă a swat-urilor responsabile cu rezolvarea tulburărilor liniştilor fiinţei niciodată mulţumite până la ajungere deplină.
Ce să ne facem cu îndrăgostitul feroce care prin poezie filtrează în timp ce flirtează... Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) în „Nisipuri pe vânt” se descompune şi dizolvă în părţile necesare realcătuirii după chef. Etalarea înălţimilor de rezonanţă are loc sub un steag de siguranţă deopotrivă cu independenţă, fapt ce-l situează pe Llelu în decis precum imprevizibil.
Poezia vălăreană este una perfect vie şi fără posibilitate de măsurare a vârstei. După cum se vede: „Cum clipele furate trec una după una,/ când dragostea femeii se smulge dintre coapse,/ tu mărunţeşte gândul cu-atingeri în sinapse/ şi fugi de la ferestre să nu te vadă luna.// Cum storci privirea nudă-n privirile barbare,/ când colţurile pietrei se rotunjesc în ape,/ tu învârteşte cerul, toţi cerbii să-i adape/ şi cheamă păsările în stele pe cuibare./ Cum vântură din coarne în goană după iepe,/ când noaptea-şi duce caii spre răsrit de soare,/ tu îmblânzeşte-mi somnul c-o umbră de răcoare/ şi-n seara viitoare să ne-odihnim în stepe.// Cum toamnele bătrâne se adâncesc în brume,/ când pedepseşte timpul pădurile de frunze,/ tu aţinteşte vântul să-mi fluture în pânze,/ mă cheamă înăuntru pe poarta dinspre lume.” (Chemări întârziate).
Măi Francois Villon, măi Charles Baudelaire, nu te potoleşti în veci, cu atât mai mult de te cheamă Llelu... Aici se naşte peisagistica organică care te face şi desface şi face iar la loc, într-o spirală/ sfârlează de voită entropie/dezordine ca mecanism uneori chiar involuntar, motrice prin fărădelegea lui.
Complicităţile poetului sunt de regulă cu iubirea, jongleriile cu efemerul şi durabilitatea, adevărul fiind că „Nisipuri pe vânt” se potriveşte mănuşă pe caracteristica ghiduşă ce-l prinde aranjează bine.
Nicolae Vălăreanu Sârbu comite o infracţiune colosală, aceea de a iubi cu de la sine putere, toate femeile încropite-n una care să-i satisfacă mirările, nelămuririle, nedumeriririle, neajunsurile, nebuniile minţii înfierbântate după imaginea în care să se adune imaginaţia ca la carnavalul de la rio.
Îndrăzneală şi iarăşi îndrăzneală, fără recursuri metafizice, pentru că nu are nevoie de ele pastelând atât de minuţios şi pregnant voluptatea arderii continue.
Dacă i-ai da liber poetului cinci minute liber de la iubire, dezlegarea asta i-ar fi fatală. Astfel încât el se ţine aproape, cu dinţii, cu unghiile, cu pupilele, cu buzele, cu respiraţia. Tânăr poet în poezia sa.

Un citat de Juansen Dizon

Oamenii care simt profund, trăiesc profund și iubesc profund sunt sortiți să sufere profund.

Juansen Dizon

Într-un loc plin de poezie

... sub același soare cald și zâmbitor, plin de subînțelesuri, care îți marchează sufletul și arată o altă față a acestei lumi. Acolo, un țăran de toate zilele (una mai însemnată decât cealaltă), un țăran care „întâmplător scrie“, uneori îndârjit, alteori melancolic. Peisajul în care trăiește și culorile din jur îl inspiră. Își adună poezia de peste tot. Sau peste tot, singurul univers, poezia, „în mintea cuvintelor slobode“. Mereu o caută cu sufletul.

Nu știu dacă i-a lipsit ceva înainte, dacă îi lipsește și acum. Dacă mai există ceva pentru o liniște deplină. Poate nevoia de a cunoaște mai mulți oameni, mai ales pe aceia pe care îi ține la piept. Când ispitit de frumos, își oprește îndelung privirile într-acolo, „se zbenguie“ peste câmp, peste verde, peste albastru, „se visează horă la nunta candelelor pline cu zări“.

Mi-ar fi plăcut să-l întreb ce muzică ascultă, să-l întreb despre prieteni de o viață, de ce nu, de o antologie. Despre temeri, întâlniri, autografe, iubiri mai vechi, mai noi. Despre „filele unei cărți cu desene psalmice pe care le va colora timpul“.  

Și iar îmi vin în minte întrebări fără răspuns. Multe. Despre poezia lui, mereu vie, trezită dis de dimineață sau după nămiezi. Despre plăcerea scriiturii, despre lumea reală, cu toate ale vieții, despre clipele de liniște printre necuvântătoare, dar mai ales despre momentul acela atât de obișnuit, o surpriză de altfel, după aproape trei ani, când „Șlefuitorul de goluri“ a ajuns acasă. Sau despre bucuria de a simți și trăi o poveste spusă cu sfială, șoptită, „ca să fie auzită de cei mai aproape nouă“.

Iar după o asemenea întâlnire, nu-mi doresc decât să revin într-o zi „în lacrima nepătrunsului/ de unde nici n-am plecat“, printre „zboruri de păpădii“. Apoi aș „muri de liniște divină“.

Eli Gîlcescu

Păcatul

Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om.

Cezar Ivănescu

Impregnare

Scriitorii sunt ca niște bureți: merg la fața locului, absorb cât de multe detalii pot, apoi storc buretele și văd ce iese. 

Bernard Minier

Un palid punct albastru

Această poză este unul dintre cele mai importante repere ce trebuie luate în considerare atunci când încercăm să ne raportăm la locul nostru în Univers.

Priviți din nou acel punct. Acolo ne aflăm noi. Este casa noastră. Suntem noi. Pe acesta și-au trăit și își trăiesc viața toți cei pe care-i iubești, toti cei pe care-i știi, toți cei despre care ai auzit și, până la urmă, toate ființele umane care au existat. Acolo se află totalitatea bucuriilor și suferintelor noastre, mii de religii, ideologii și doctrine economice încrezătoare, fiecare vânător și culegător, fiecare erou și laș, fiecare creator și distrugător de civilizație, fiecare rege și țăran, fiecare tânără pereche îndrăgostită, fiecare mamă și tată, copil plin de speranță, inventator și explorator, fiecare moralizator, fiecare politician corupt, fiecare «superstar», fiecare «lider suprem», fiecare sfânt și păcătos din istoria speciei noastre a trăit acolo – pe un fir de praf suspendat într-o rază de soare.

Un palid punct albastru, Carl Sagan