Dragi prieteni,
am fost aseară la ’Pădurea spânzuraților’, spectacolul lui Radu Afrim de la Teatrul Național.
Trebuie să spun, din capul locului, că sunt dintre cei care au citit romanul lui Rebreanu în adolescență, la sfârșitul anilor ’20 (să fi avut 12–13 ani), când universul meu era populat de cutremurătoarele istorisiri ale țăranilor bănățeni care luptaseră pe frontul italian și, scăpând cu viață din acel măcel, reveniseră – care fără un picior, care fără un braț, care cu privirea stinsă și sufletul împuținat – la vatră. Așadar, atunci când am citit romanul pentru întâia oară, vibrația din el, frământările personajelor îmi erau, în bună parte, familiare. Țăranii din Izvin, satul copilăriei mele, erau oameni simpli, fără studii, dar legătura lor cu pământul, cu străbunii înmormântați în acel pământ, cu familiile care, în timpul războiului, îi așteptaseră acasă, era o legătură consubstanțială, mai puternică și mai vie decât orice discurs oficial, decât orice tratat între popoare și orice carte de istorie. Patriotismul lor avea limpezimea și firescul unei axe care lega pământul de cerul și de Dumnezeul de deasupra lor.
Ei bine, tocmai această legătură am redescoperit-o aseară, pe scena de la Teatrul Național.
S-ar putea scrie pagini multe despre opțiunile regizorale sau despre scenografie, despre tulburătorul joc al actorilor, despre coregrafie, cântecele de jale și de cătănie. M-au impresionat, desigur, Bologa și Conștiința: îmi dau seama că însăși stabilirea textului, a fluxului continuu dintre cele două voci nu a fost lucru simplu, nici lipsit de riscuri. De fapt, cred că riscurile cele mai mari pe care și le-a luat regizorul stau tocmai în alternanța subtilă, dar nu mai puțin tensionată, dintre cele două voci, în neîntrerupta lor cadență care trebuie să sune și în urechea spectatorului, trebuie să trezească – și în el – aceeași tensiune. Este o provocare infinit mai mare decât efectele sonore ori vizuale de pe scenă; forța cuvântului ajunge, în multe împrejurări, să fie mai eficace decât forța imaginii. Sunt copleșitoare scenele violențelor din 10 august (mai ales dacă ai fost tu însuți, atunci, în Piața Victoriei, și le-ai trăit pe pielea ta); copleșitoare și celelalte proiecții ale neputinței, ale bestialității și inconștienței omenești. Dar – între toate semnele spectacolului – cel mai puternic, înfipt precum un pumnal în stomac, rămâne tot frisonul a două cuvinte, întrebarea de la final: „UNDE MERGEM?“.
Nu știm încotro mergem, nu știm ce se va alege de noi, nici care va fi soarta omenirii, dar putem înțelege – dacă avem discernământ, privirea netulburată de nimicuri și inima atentă la suferința aproapelui – cam pe unde, în ce nod al istoriei ne aflăm astăzi.
’Pădurea spânzuraților’ nu este un spectacol oarecare. Este linia tensionată, funia robustă, aspră și, pe alocuri, hâtră, care stă întinsă peste timp, unind viețile oamenilor de odinioară, din Izvin și de pretutindeni, cu viețile noastre.
Le mulțumesc tuturor celor care au făcut posibilă această funie împletită în ’Pădurea spânzuraților’.
Mihai Șora
București, 10 martie 2019
P.S. Funia ca funia, dar de unde a avut Radu Afrim pădure?
_____
viață. E și o femeie frumoasă. Între cei doi are loc un schimb de scrisori și relația ” se încinge „. E o ” îndrăgosteală din vorbe”, cum se zicea o dată. Azi se intîmplă, dar pe internet.
cultiva și realitate. Cioran de fapt nu era însinguratul absolut, (cum ar fi fost, devreme ce trăia în mijlocul Parisului !? ) așa cum părea din cărți. Era sociabil, îi plăcea viața, chiar dacă se plîngea de ea tot timpul. Nu o disprețuia, cum dădea impresia. L-am cunoscut la Paris imediat după decembrie 89, deci zece ani mai tîrziu de întilnirea lor. Mi-a făcut impresia unui bătrîn ticăit și țăcănit, cu stereotipurile lui, (avea 80 de ani deja), puțin cabotin, jucînd un rol pe care și-l scrisese singur. Voia să epateze, să nu treci indiferent pe lingă el, deși pretindea contrariul. Rîdea mult, spunea și asculta anecdote, bîrfe, zvonuri. Era curios, chiar indiscret, interesat de aspectele cele mai concrete al vieții cotidiene, de la prețuri, la salarii, apariții editoriale, tiraje, culise, viață bucureșteană, premii, biografii etc.
La aniversarea zilei ei de naștere – la cafeneaua Procope (cea mai veche din Paris) din Saint Germaine des Pres, aproape de locuința lui Cioran din rue Odeon, la 19 iunie 1981 – Cioran – ca un adolescent ispitit de Diavol – ii scrie bilețele pe șervetel. Postura ridicolă, îndrăzneață, dar a funcționat. Relația se încinge. Trecuseră doar 6 luni de la primul schimb de epistole. Plimbări prin Jardins Luxembourg, cărți împărtașite, monoloagele și exasperarile lui, etc. Nu lipsește nimic din decorul și ingredientele unei veritabile povești de amor. Condiția lor însă îi contrazice. Cioran era de decenii semi/însurat cu Simone Boue, cum chiar el spune, și avea dublul vîrstei ei, 70 de ani, n. 1911. Părea trecătorilor bunicul ei Cioran nu observa ridicolul situației. Probabil se imagina tînăr, nu se uita prea des în oglindă, nici in cartea de identitate. Femeia care îl insoțea, tinără, frumoasă, citită, era firește flatată de celebritatea însotitorului ei, care, în plus, îi declara și că o iubește și e de de neinlocuit în viața lui. Cioran, dacă ar fi fost mai realist, mai prudent, ar fi rămas la spirit, ca mentor, tutore, îndrumatorul ei în meandrele filosofiei. Dar el a vrut să ajunga în pat cu ea, indiferent de rezultat. Ceea ca s-a și întimplat, cum s-a confesat chiar Friedgard Thoma.
