Puține cărți pot să mă aducă în pragul emoției, degetele de la mâini întrec cu mult cota cărților care să aibă un atletism artistic suficient de spectaculos cât să nu pot să-mi continui existență fără să scriu în văzul tuturor ceva, chiar dacă numărul de cuvinte este mult prea sărac pentru a face cinste cât s-ar cuvine autorului și operei sale, totuși în virtutea bunei credințe în propriul efort încep ceva ce nu cugetam că îmi va provoca o plăcere intelectuală satisfăcătoare. Voi discuta. Voi discuta cartea și voi scrie despre autor, despre cutumele sale condeiești care mi-au tatuat în minte scene și scenarii și ce mi-au transformat cutia craniană într-un spectacol de teatru de apartament.De ce fac asta? Nu știu. Un impuls din partea spiritului prea intrigat ca să mai poată să doarmă liniștit cum obișnuiește, poate.
„Cu cât trec anii, parcă se lungește timpul, asemenea unei umbre la amurg. Într-o zi întunericul va înghiţi umbra cu totul.“ – citat din Pădurea Norvegiană.
Murakami este un maestru când vine vorba de a-și șoca cititorul printr-o indiferență diabolică. Specific lui este tranziția de la o ordine a lumii la o alta mult mai macabră în câteva rânduri, o tehnică a preciziei desăvârșite, fondul pe care tranziția are loc este perfect pregătit să te lase îngrozit, poate tocmai pentru că Murakami o face în câteva cuvinte, fără pompă sau slove să te pregătească pentru impact, poate că tocmai asta este ce mă farmecă.
”Pădurea Norvegiană” este mai mult decât un roman de tip ”thriller”, este o carte nevrotică, o operă ce are personaliatea unui dependent de narcotic, obsesiv în a-și injecta mai multă otravă. Mai mult decât povestea unui individ este povestea sfârșitului altui individ și a valului lăsat în urmă, o poveste a trecutului ce stă agățat ca o ancoră din piatră de o gondolă prea fragilă să-i poată ține piept. Povestea a doi ce fără știrea lor sunt obsedați de ce a fost și se agață unul în carnea celuilalt, fiecare pentru a se vindeca de boala găunozității lăsate în urmă de sinucidere. Dacă ar fi să aleg niște cuvinte să cioplesc pe coperta acestei cărți acelea ar fi memento mori, cum gândul morții plutește mereu în mintea cititorului, gânduri macabre domnind suprem.
Scene erotice explicite ce devin un prilej pentru a săpa mai adânc genunele lăsat de atmosfera narativă pesimistă. Murakami știe să se joace cu gustul din gură al celui ce îl citește, poate simplu să te aducă în pragul amărâciunii, apoi să îți îndulcească aroma puțin reînvigorând atmosfera.
Scriitor japonez ce oglindește atmosfera țării sale, cum Japonia vede sexualitatea cum Japonia citește moartea prin sinucidere, această transcendere a ființei umane, cum vede Japonia pe cei intelectuali, pe cei artistici, pe cei influenți.
Tragică și parșivă cartea devine un cufăr de amar al vieții celor mai puțin iubiți de soartă, tema obsesiei răsare dint-un singur moment, o singură zi fatidică și devine o boală incurabilă inveterată adânc în esența spiritului celor doi din centrul a tot ce are loc.
Murakami este un maestru când vine vorba de a-și șoca cititorul printr-o indiferență diabolică. Specific lui este tranziția de la o ordine a lumii la o alta mult mai macabră în câteva rânduri, o tehnică a preciziei desăvârșite, fondul pe care tranziția are loc este perfect pregătit să te lase îngrozit, poate tocmai pentru că Murakami o face în câteva cuvinte, fără pompă sau slove să te pregătească pentru impact, poate că tocmai asta este ce mă farmecă.
”Pădurea Norvegiană” este mai mult decât un roman de tip ”thriller”, este o carte nevrotică, o operă ce are personaliatea unui dependent de narcotic, obsesiv în a-și injecta mai multă otravă. Mai mult decât povestea unui individ este povestea sfârșitului altui individ și a valului lăsat în urmă, o poveste a trecutului ce stă agățat ca o ancoră din piatră de o gondolă prea fragilă să-i poată ține piept. Povestea a doi ce fără știrea lor sunt obsedați de ce a fost și se agață unul în carnea celuilalt, fiecare pentru a se vindeca de boala găunozității lăsate în urmă de sinucidere. Dacă ar fi să aleg niște cuvinte să cioplesc pe coperta acestei cărți acelea ar fi memento mori, cum gândul morții plutește mereu în mintea cititorului, gânduri macabre domnind suprem.
Scene erotice explicite ce devin un prilej pentru a săpa mai adânc genunele lăsat de atmosfera narativă pesimistă. Murakami știe să se joace cu gustul din gură al celui ce îl citește, poate simplu să te aducă în pragul amărâciunii, apoi să îți îndulcească aroma puțin reînvigorând atmosfera.
Scriitor japonez ce oglindește atmosfera țării sale, cum Japonia vede sexualitatea cum Japonia citește moartea prin sinucidere, această transcendere a ființei umane, cum vede Japonia pe cei intelectuali, pe cei artistici, pe cei influenți.
Tragică și parșivă cartea devine un cufăr de amar al vieții celor mai puțin iubiți de soartă, tema obsesiei răsare dint-un singur moment, o singură zi fatidică și devine o boală incurabilă inveterată adânc în esența spiritului celor doi din centrul a tot ce are loc.
O carte dură ce poate provoca o indigestie celor slabi de stomac, dar fără îndoială un exemplar desăvârșit al tragicului cicatricei lăsate în urma unui suicid.
Așa închei această mică ”epistolă”, cu gândul viitoarelor mele scrieri etern viu și cu speranța unei convingeri.
Așa închei această mică ”epistolă”, cu gândul viitoarelor mele scrieri etern viu și cu speranța unei convingeri.
Din dărătul literelor
RăspundețiȘtergereAr fi o imprudență crasă din partea mea să încep o biografie completă pentru un document ce nu poate avea o amploare prea grandioasă, așa că aleg să scriu puțin mai abstinent față de bogăția detaliilor.
Numele meu este Săvoiu Mihai, evit să spun ”mă numesc” din motive de sinceritate și integritatea mea dependentă de acceptul intelectului nu îmi îngăduie mai mult. Orașul meu de baștină este Târgu Jiu, un oraș ce nu a putut să mă impresioneze adânc, poate de aceea îl voi părasi curând. Sunt elev de liceu, clasa a X-a, iar în vremurile noastre este firesc să îți alegi un domeniu și o facultate pe care să o urmezi, așa că curând voi părăsi orașul în care îmi duc existența răbdator...
Sunt elev, dar prefer să scriu, nu știu de ce, poate nobilul din înșirarea literelor are o chemare, nu pot da un motiv univoc, de multe ori nu îmi dau seama despre ce mi-ar aduce plăcere să scriu. Poate un mic articol, o carte pe care o consider capodoperă și merită o recenzie, fie ea prea scurtă sau incompletă. Naturală este curiozitatea omului, dar himerică este curiozitatea nemuritoare în ochii celor întemințați de rutină după modelul industrial, dar destul, nu vreau sa par anarhist, ce vreau eu să scot la iveală este doar propria mea curiozitate care mă caracterizează, poate mai mult decât curiozitate, o sete grobiană de a cunoaște și un scop de a dezvălui altora. Asta este tot ce se află din dărătul literelor scrise de mine, un sentiment infantil și un instinct biologic, o spun cu sinceritate.
Cartea poate este instrumentul perfect pentru a reuși în orice scop fie el nobil sau macabru. Un obiect la fel de esențial pentru Decartes cât și pentru Adolf Hitler cartea, sau mai corect spus pagina prinde forțe neafectate de timpul fizic, cum ce este scris există in afară timpului perceptibil și devine un Bifröst între cei ce nu mai sunt de mult și noi în ciuda timpului dintre cel ce scrie și cel ce va citi, având un asemenea instrument la dispoziție, nu poți rămâne încremenit în confort, trebuie să-ți alegi ceva de citit.