CĂRĂRILE : Mihai Șora: Toată viața mi-am pus întrebări

CĂRĂRILE : Mihai Șora: Toată viața mi-am pus întrebări

Memento mori

Savoiu Mihai

· 

Puține cărți pot să mă aducă în pragul emoției, degetele de la mâini întrec cu mult cota cărților care să aibă un atletism artistic suficient de spectaculos cât să nu pot să-mi continui existență fără să scriu în văzul tuturor ceva, chiar dacă numărul de cuvinte este mult prea sărac pentru a face cinste cât s-ar cuvine autorului și operei sale, totuși în virtutea bunei credințe în propriul efort încep ceva ce nu cugetam că îmi va provoca o plăcere intelectuală satisfăcătoare. Voi discuta. Voi discuta cartea și voi scrie despre autor, despre cutumele sale condeiești care mi-au tatuat în minte scene și scenarii și ce mi-au transformat cutia craniană într-un spectacol de teatru de apartament.De ce fac asta? Nu știu. Un impuls din partea spiritului prea intrigat ca să mai poată să doarmă liniștit cum obișnuiește, poate.

„Cu cât trec anii, parcă se lungește timpul, asemenea unei umbre la amurg. Într-o zi întunericul va înghiţi umbra cu totul.“ – citat din Pădurea Norvegiană.
Murakami este un maestru când vine vorba de a-și șoca cititorul printr-o indiferență diabolică. Specific lui este tranziția de la o ordine a lumii la o alta mult mai macabră în câteva rânduri, o tehnică a preciziei desăvârșite, fondul pe care tranziția are loc este perfect pregătit să te lase îngrozit, poate tocmai pentru că Murakami o face în câteva cuvinte, fără pompă sau slove să te pregătească pentru impact, poate că tocmai asta este ce mă farmecă.
”Pădurea Norvegiană” este mai mult decât un roman de tip ”thriller”, este o carte nevrotică, o operă ce are personaliatea unui dependent de narcotic, obsesiv în a-și injecta mai multă otravă. Mai mult decât povestea unui individ este povestea sfârșitului altui individ și a valului lăsat în urmă, o poveste a trecutului ce stă agățat ca o ancoră din piatră de o gondolă prea fragilă să-i poată ține piept. Povestea a doi ce fără știrea lor sunt obsedați de ce a fost și se agață unul în carnea celuilalt, fiecare pentru a se vindeca de boala găunozității lăsate în urmă de sinucidere. Dacă ar fi să aleg niște cuvinte să cioplesc pe coperta acestei cărți acelea ar fi memento mori, cum gândul morții plutește mereu în mintea cititorului, gânduri macabre domnind suprem.
Scene erotice explicite ce devin un prilej pentru a săpa mai adânc genunele lăsat de atmosfera narativă pesimistă. Murakami știe să se joace cu gustul din gură al celui ce îl citește, poate simplu să te aducă în pragul amărâciunii, apoi să îți îndulcească aroma puțin reînvigorând atmosfera.
Scriitor japonez ce oglindește atmosfera țării sale, cum Japonia vede sexualitatea cum Japonia citește moartea prin sinucidere, această transcendere a ființei umane, cum vede Japonia pe cei intelectuali, pe cei artistici, pe cei influenți.
Tragică și parșivă cartea devine un cufăr de amar al vieții celor mai puțin iubiți de soartă, tema obsesiei răsare dint-un singur moment, o singură zi fatidică și devine o boală incurabilă inveterată adânc în esența spiritului celor doi din centrul a tot ce are loc.

O carte dură ce poate provoca o indigestie celor slabi de stomac, dar fără îndoială un exemplar desăvârșit al tragicului cicatricei lăsate în urma unui suicid.
Așa închei această mică ”epistolă”, cu gândul viitoarelor mele scrieri etern viu și cu speranța unei convingeri.

O chestiune, încă pe „tapet“

O boală letală: vanitatea

Andrei PLEȘU

Nu scapă nimeni. Sau aproape nimeni. Loveşte în proşti (care devin fuduli) ca şi în deştepţi (care devin proşti). Sminteşte, în egală măsură, pe urîţi şi pe frumoşi, pe talentaţi şi pe netalentaţi, pe credincioşi şi pe atei, pe politicieni şi pe „simplii cetăţeni“, pe laici ca şi pe aparţinătorii clerului. Reuşeşte să transforme complexele de inferioritate în complexe de superioritate, încurajează impostura, amputează simţul ridicolului, inhibă orice urmă de umor, de decenţă, de generozitate. Eul propriu pîrjoleşte totul în jur: realitatea devine materia primă a unor ambiţii private, ceilalţi devin adversari sau unelte, viaţa nu mai e trăită decît ca o mare ocazie pentru un cult egolatru. Cazurile de vindecare sînt rare. E nevoie de efectul trezitor al unui eşec de proporţii, de vreo suferinţă destrămătoare, de uitarea de sine a unei îndrăgostiri absorbante sau a unei radicale schimbări de destin. De regulă însă, şi eşecul e citit tot în cheia vanităţii: sînt de vină ceilalţi, ţara, veacul, soarta. Iar dacă, prin concursul capricios al împrejurărilor, vanitosul ajunge, totuşi, în vîrful piramidei, oficiul lui va fi mereu pîndit de abuzul autoritar. Orice vanitos are în raniţă bastonul de dictator.

https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/o-boala-letala-vanitatea-2

Dintr-un bob de grâu

Când scrii, ar trebui să auzi toate șoaptele, toate strigătele, toate vocile care plâng sau își spun dragostea, toate glasurile care-și urlă ura din negura trecutului.

Ngugi wa Thiong’o 

COSTANTIN BRANCUSI: „Am făcut şi eu paşi pe nisipul eternităţii.”

Întotdeauna, ceea ce m-a susținut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieții, am știut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Știam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Și nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viața, al bucuriei, e clădită toată opera mea.

Constantin Brâncuși, octombrie 1938, Conversații cu Ionel Jianu

Text publicat în Revista Fundațiilor Regale, nr.9, septembrie 1946.

Așa se câștigă!

Silviu Balanescu este în Kigali

Undeva de-a lungul timpului, te-ai schimbat și ai încetat să mai fii tu. Ai lăsat oamenii să arate cu degetul spre tine și să îți spună că nu ești bun. Și când lucrurile au început să meargă prost ai căutat ceva sau pe cineva pe care să arunci vina pentru că lucrurile merg prost. Lumea nu este tot timpul însorită și plină de curcubee. Lumea poate fi un loc dificil și plin de răutate. Și nu mă interesează cât de dur ești, viața te va lovi și te va ține la pământ veșnic, dacă o lași. Nici eu, nici tu, nimeni nu te poate lovi așa puternic cum te lovește viața. Dar nu e vorba despre cât de tare poți să lovești, ci despre cât de tare poți să fii lovit, și să continui să mergi înainte. AȘA se câștigă luptele. Acum, dacă știi cât valorezi, du-te în lume și cere ceea ce valorezi, dar trebuie să fii dispus să fii lovit, și nu ai voie să arăți cu degetul și să spui că nu ești ceea ce vrei să fii din cauza altora, lașii fac asta, iar tu nu ești un laș, ești mai bun de atât.
Dar până nu începi să crezi în tine nu ai o viață.

Rocky Balboa

IUBESC acest citat!!

Între cer și pământ

Cel ce moare se preface într-o clipă în trecut. Nu mai contează cât a fost el de important ori cât de bun, cât de mult și-a dorit să trăiască și câți oameni nu-și închipuiau viața fără el: te-am prins! îi zice moartea, și-atunci viața se scurge într-o clipă și omul se transformă în trecut. Tot ce însemna el se face o amintire pe care te chinui s-o păstrezi, ești un trădător dacă uiți. Să uiți cum arăta când își bea cafeaua. Să uiți cum râdea. Cum își ridica privirea. Și cu toate astea, cu toate astea uiți. Viața te împinge să uiți. Și vei uita încet, dar sigur, și durerea are să-ți sfâșie inima în bucăți. 

Jon Kalman Stefansson