Pentru că Eminescu este tot timpul. Nu doar atunci când

Am spânzurat căința și-am răstignit iertarea

Nu mai adie doină prin crengile de fag

Pe zilele de mâine am așternut uitarea

Tu iarta-ne, Eminul nostru drag

Din visul de frăție făcut-am munți de ură

Din cântece de leagăn, privire de arțag

Românii de români azi nu se mai îndură

Tu iarta-ne, Eminul nostru drag

Am extirpat ce-i bun și sfânt în noi

Nu ne mai trece dorul al vieții noastre prag

Mânjim cu nepăsarea morminte de eroi

Tu iarta-ne, Eminul nostru drag

Și dacă ești întâiul vinovat

C-aproape-i dispărut acest popor

Nu te-am iertat, nu te iertăm

Ne iartă tu, Emin nemuritor. (Mircea Rusu)

De aceea Eminescu e cel mai mare poet pentru că e întemeietor de limbă. Al culturii e oricare, de la Minulescu la Cotruș, de la Șt. O. Iosif la Tradem. Dar al limbii e unul singur. El nu a artisticizat limba, ca Nichita Stănescu, nu i-a răscolit esențele muntenești extraordinare, cum a făcut Tudor Arghezi, ci a întemeiat-o în lirism și în echilibru. De aceea Eminescu nu e în primul rând cultură ci, cumva, inevitabil, printre multe altele, cultură. Limba e marea realizare a lui Eminescu, nu cultura (desigur că ea se datorează și culturii, asta e de la sine înțeles), dar nu e în primul rând cultura marele său merit. Aceea, aș îndrăzni să spun că aproape nu e a lui, ci e ulterioară, realizată prin mit și filologie, descălecată din el. Eminescu e, în primul rând, al limbii române. Faptul că e intraductibil dovedește că are taină. Sunt atâția care scriu pentru a fi traduși... Ziua Culturii Naționale (legiferată suspect, în ultimii ani) e, prin urmare, o diversiune politică degradantă. Eminescu e limba, înainte de a fi cultura. (Darie Ducan)

Pentru că Eminescu este tot timpul. Nu doar atunci când

Cel mai trist lucru care i s-ar putea întâmpla unui scriitor ar fi să devină ingredient în zacusca națională. Abia atunci el și-ar pierde cititorii: prin pletoră, emfază, kitsch. Dacă ții balerina de porțelan pe televizor nu înseamnă neapărat că ești un pasionat de Giselle sau de Lacul lebedelor. (Mihai Șora)