Rămân unde nimeni nu a avut încredere că ajung

Iarna nu este un anotimp pentru toti oamenii, la fel cum nici moartea nu e poarta prin care sa te poti intoarce. Iarna iti da curajul de a te privi asa cum esti, te impiedica sa te minti, te indruma spre singurul tau rost. Iarna te trage de manecile fiintei tale pana te scutura de chiciura pe care o credeai normala si te forteaza sa-ti rostesti numele asa cum ti-a fost el dat. Este o binecuvantare sa-ti raspunda la intrebari. Iarna - datorita ei simt, aflu, descopar. Iarna mi-a facut mereu bine fara sa astepte multumiri pentru asta. „Fa bine celorlalti, se va intoarce la tine in cele mai neobisnuite moduri“, spune o vorba veche, dar daca faci bine sperand sa se intoarca la tine nu cred ca se poate numi bine. Din aripile mele obosite se scurge veninul lui ieri, aspru, alunecand in tacere, neindemanatic, caci nu cunoaste dezlegarea. Mi-e greu sa ma mai recunosc in ultima vreme, nimic din ce stiam nu mai este valabil, credeam ca stiu cine sunt cei in care ma pot increde si, desi stiu adevarul de ceva timp, abia acum doare. Conturu-mi altadata clar mi-e trist si greu de tinut in frau. Luna plina ce a rasarit in mine nu e orice fel de luna plina. Din mine a plecat tot ce credeam ca sunt. Sa ma fi preschimbat din apa in vin si eu? Nu stiu, dar cuvantul suna altfel de ceva vreme in mangaierea lui dulce, curgand prin sangele meu. Suflarile mele se asaza incete si rare in rigola noului eu, pe pagina aceea alba a izvorului meu de viata. Si cu mainile incerc sa-mi trag sufletul pe calea vie, si cu limba rostesc fiecare acasa, ca atunci cand rugaciunile isi fac efectul inainte de a fi gandite. Radacinile mele sunt ca plumbul, ca talpile celor desculti ce au ales acelasi drum. In directia mea isi intinde iubirea arcul tintuindu-ma in cuvinte masurate cu privirea de moarte. Nu-mi mai port vesnicia pe umar, raman unde nimeni nu a avut incredere ca ajung. 
Ai intarziat prea mult, suflete, si timpul s-a scurs in acea mare mai albastra ca mine. Firul dintre noi s-a topit si numele meu nu se mai scrie astazi in nisipul palmei tale. Am tacut, am crescut, am echilibrat intregul in absenta ta. De astazi sunt eu fara de tine. Mai obosita, mai trista, mai nevie, dar sunt. Cuvintele mi-au sapat intr-o stanca lacas de odihna, pentru ca pietrele au nevoie de mine. Inima mea, altadata fara cusaturi sau defecte, s-a eliberat in timp ce timpul te-a uitat. A fost prea lunga asteptarea sau poate te-ai luat cu altele. Nu stiu. Nu mai am ce sa vand ca sa astept venirea ta, nici cioburi, nici ganduri, nici raze, nici carti. Ramai acolo unde ai ales sa fii! Petalele mele nu mai au liber la caderea lina de dinainte de tacerea mea, iar nepasarea lor imi spune totul. Doar eu mai pot cadea de pe raftul pe care m-ai asezat cand am venit aici. Am privit, am visat, am ascultat, am dorit, am sperat chiar daca vechi e totul acum. Calatoria mea se apropie de acasa si filele cartii mele sunt pline, sunt scrise, sunt vii. Banal, dar in livada din care am facut parte s-au strans fructele si pasarile si-au purtat povara mai departe si ele. Prin coaja inimii mele sangerez de dor, am ajuns insa la capat si la o rasuflare distanta de malul norului de care sagetile mele s-au prins. De acolo voi vedea alba panza a corabiei tale si am sa ma bucur ca ai ales sa existi iar. In ochii mei lacrimile au adus un curcubeu la viata, ars in carnea cerului meu senin. Fii cel ce ai ales sa fii si am sa respir in tacere, topindu-ma, caci probabil voi cadea din nou pe pamant, ploaie fiind. Sunt eu si fara tine si, desi e greu, e bine. Si e iarna...

Elena Loretta Popa