sâmbătă, 18 noiembrie 2023

Semnul nobleței autentice

 

Dorin Tudoran: Această Monică de necrezut!


Pe 19 Noiembrie, aniversăm împlinirea a o sută de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu. Poate pentru că am citit un articol despre aniversare, m-am gîndit cam toată ziua la ea, la cele cîteva întîlniri de care am avut parte, prima la Paris în toamna lui 1990, celelalte cîțiva ani mai tîrziu, la Iași și Fălticeni, locul în care s-a născut tatăl său, marele critic și istoric literar Eugen Lovinescu. Am vrut să și scriu, fie despre semnificația operei și activității sale, fie despre amintirile mele. Nu am reușit decît să notez lucruri dezlînate. Și. iată, din nou mă salvează fratele Dorin, cu aceste rememorări tulburătoare…

Iată-ne ajunși să ne măsurăm prietenii cu suta de ani: 19 noiembrie, 1923 - 19 noiembrie, 2023. Centenarul Monicăi Lovinescu prinde pe picior greșit societatea românească - țara nu arată, nici pe departe, așa cum și-ar fi dorit-o cea care i s-a adresat “Pe unde scurte” în anii cei mai întunecați.


În 1997, aflându-se în București, Monica Lovinescu încredința spre publicare revistei România literară un text pe care i-l dedicasem în urmă cu un deceniu.


Reiau mai jos rândurile respective și scrisoarea de mulțumire primită de la Monica Lovinescu, nedumerit încă de întâmplarea că, atunci când am întâlnit-o prima oară, era cu 22 de ani mai tânără decât sunt eu astăzi.


Prietenia ei și a lui Virgil Ierunca a marcat profund călătoria mea prin acest labirint plin de capcane care se numește viață. Un dar de neprețuit.

Era sfârşitul lui Decembrie 1979. Trenul mă readucea acasă, după câteva nesperate luni de Occident. Aveam acel sentiment de cadavru viu pe care l-a încercat tot intelectualul român de după 1944, întorcându-se. Dar nu găsisem absolut nicio raţiune spre a hotărî: rămân. Ori nu avusesem curajul s-o caut. Sau îmi fusese, poate, frică să înfrunt o altă lume, care mi-ar fi spus, foarte curând: "Nu însemni nimic pentru mine". Oh! Teribila noastră spaimă de-a fi nimeni, omeneasca noastră vanitate de-a fi cineva!


Eram, zic, într-un tren de iarnă, incapabil să mă fixez într-o stare. Am scos din geamantan unul din cele două exemplare ale cărţii Monicăi Lovinescu Pe unde scurte. Era cel cu dedicaţie. Ajuns la Curtici, reciteam anumite pagini. Unul din vameşi mi-a confiscat mai toate cărţile din valize. Luându-mi şi exemplarul al doilea din cartea pe care tocmai o reciteam, ofiţerul mi-a spus cu un ton voit impersonal: „Monica Lovinescu? Bravo, Domnule Tudoran! Bravo! Monica Lovinescu. Ce mai face?“. „Bine“, am răspuns fără ezitare. Fără să mă gândesc ce fac. Fără să doresc a fi „curajos“. În timp ce-mi dădea să semnez o hârtie, vameşul s-a uitat insistent la celălalt exemplar al cărţii Monicăi Lovinescu deschis pe măsuţa din faţa mea. L-a luat în mînă şi râsfoindu-l liniştit a spus: „Ce citiţi, Domnule Tudoran? Sînt sigur ceva interesant.“ „Monica Lovinescu“, am răspuns din nou. Iarăşi fără să mă gândesc ce fac, lipsit de orice ostentaţie. „Aha! înţeleg“, a spus ofiţerul. Apoi, punând cartea înapoi pe măsuţa de lângă fereatra compartimentului, mi s-a adresat pentru ultima oară: „Bravo, Domnule Tudoran! Bravo! Monica Lovinescu...Drum bun şi Bine aţi venit acasă!“.


Aflat în plină grevă a foamei, într-una din nopţile lui mai 1985, mi-a revenit brusc în minte acel „Drum bun şi Bine aţi venit acasă!“. Ce cozonac bun de mâncat pentru psihologi, lingvişti, ghicitori în palmă şi în stele...!


Monica Lovinescu este azi numele unei instituţii şi asta fiindcă şi-a asumat curajul de-a fi nimeni. Căci dintre toate variantele posibile, şi-a ales-o pe cea mai lipsită de şanse: ziarist român la Paris scriind pentru acasă! Dacă aş vrea s-o măgulesc, aş spune c-ar fi putut deveni un excelent prozator de limbă franceză. N-a devenit. Dacă aş ţine cu tot dinadinsul s-o pun pe gânduri, aş afirma c-ar fi putut să se mişte în eseistica franceză ca peştele în apă. Nu s-a întâmplat nici asta. Dacă aş vrea s-o plictisesc de moarte, aş aduce vorba despre ce strălucită carieră de cercetare universitară ar fi putut avea în Franţa. N-a avut-o. Cum nu vreau nici s-o măgulesc, nici s-o pun pe gânduri şi cu atât mai puţin s-o plictisesc, mă mulţumesc să spun că tot acest lanţ de condiţionare n-are, de fapt, nicio noimă. Lucrurile sunt ceva mai simple: există oameni care au ambiţii, cariere, viaţă. Monica Lovinescu are destin. N-ar fi putut fi nimic altceva decât ceea ce este. Unul din răspunsurile cele mai plauzibile la spinoasa întrebare „persană“ Cum poţi să fii român? este: Monica Lovinescu.


Ştiu bine că un destin este o taină. Totuşi, nu mă pot împiedica să mă întreb şi acum - ori tocmai acum! - de unde atâta putere de autosacrificiu? De unde intuiţia că poteca ta nu e decât aceasta? Ce stupid! Tocmai asta înseamnă a fi într-un destin! De fiecare dată când o ascult, de fiecare dată când o citesc, mi se pare că din discursul ei lipseşte ceva. Chiar aşa! Unde este invidia? Unde egocentrismul? Dar verdea ranchiună? Şi ce nu pot înţelege chiar în niciun chip - de unde atâta speranţă? Nu naivă, nu agitată, nu elaborată. E şi acesta semnul sigur al unui destin: să crezi acolo unde ceilalţi se îndoiesc, să speri acolo unde disperarea e asemeni unui zid de oţel fără fisură.


Nu cred în toţi scriitorii români pe care „jură“ Monica Lovinescu. Nu merg pe toate mâinile pe care ea le crede curate. N-am mai niciuna din speranţele la care ea nu renunţă. De necrezut, cred în Monica Lovinescu ca într-un fel de-a fi. În trenul care mă aducea acasă, în acel decembrie 1979, înţelegeam - cu fiecare pagină recitită - că n-aş putea fi niciodată atât de tolerant ca Monica, atât de entuziast. Că n-aş putea fi nicicând atât de generos. Nu eram şi nu voi fi, probabil, vreodată pregătit pentru asta.


Cunosc cel puţin câteva hahalere, care, pe timpul bâlbâitei lor existenţe bucureştene, dădeau acatiste la Domniţa Bălaşa, doar, doar, Monica Lovinescu le va pronunţa şi lor numele. Acum, occidentalizaţi nevoie mare, nu visează decât să ia locul Monicăi. Ca şi cum un destin poate fi luat cum iei nevasta altuia, ori poate fi furat precum găina vecinului de peste drum.


Îmi place extraordinar de mult când, vorbind despre ilustrul ei tată, Monica spune "E. Lovinescu". E semnul nobleţei autentice. Şi la fel de mult îmi place când Monica îţi spune "Fii serios, domne’!". E marca unei rare sănătăţi morale.


Vameşul de care v-am vorbit la începutul acestor rânduri e un fel de hârtie de turnesol. Duplicitatea lui faţă de infracţiunea mea „de-a introduce în ţară tipărituri subversive“ dovedea că, împotriva lipsei noastre de speranţă, chiar şi acolo unde te aştepţi mai puţin, un discurs de vocaţie are efecte. Mărunta complicitate de atunci a vameşului (care nu mi se adresa cu "Tovarășe", ci cu "Domnule") poate deveni marea lui „complicitate“ cu viitorul mai omenesc de mâine. Şi e meritul Monicăi Lovinescu că, nedepăşind corsetul condiției de "jurnalist cultural“ a devenit, de fapt, un extrem de influent jurnalist politic. Din păcate pentru mine, mai întotdeauna când aş fi vrut să fiu lângă Monica Lovinescu, n-am reuşit. Nu altfel stau lucrurile azi.


Înţeleg că i se decerneazâ un premiu - detalii nu mi s-au oferit! Ştiu că cine priveşte un asemenea prilej solemn cu un mare zâmbet pe buze e chiar Monica Lovinescu. Nu mi-e greu să mi-o imaginez şoptind acel "Fii serios, domne’!", după fiecare cuvânt de laudă ce i se aduce. Şi în ceea ce mă priveşte, chiar asta încerc să fiu - foarte serios. Deci, mărturisesc: Monica Lovinescu este una din foarte puţinele instituţii pe care le iubesc. Mai grav - o şi respect. Ceea ce, în cazul unui mizantrop incurabil ca mine, e de necrezut. Dar cum altfel, decât de necrezut, este şi această Monică?


Da, Doamnă, sunt serios!


(România literară, nr. 19, 14 mai 1997)


Dialogul nostalgic după două înfrîngeri

 https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/situatiunea/o-intilnire-destinala-dna-monica-lovinescu

Andrei Pleșu

Am avut șansa de a-i întîlni la Paris pe cei doi (numiți și „Ierunci” și „Monici”, semn al monolitului „instituțional” și omenesc pe care îl reprezentau), înainte de 1990, după ce ani de-a rîndul le savurasem vocile, analizele și atitudinea la Europa Liberă. Contactul a fost cald, solidar și, pentru mine, măgulitor, cu gîndul la încurajatoarele lor comentarii legate de unele cărți și fapte ale mele. Mi-e greu să adopt, la aniversarea de-acum, tonul solemn, statuar, al comemorărilor patetice. Nu le-ar fi plăcut, cred, nici lor. Prefer să reproduc, deocamdată, două texte pe care le-am scris în 1983 și 2008, provocat de conjuncturi destrămătoare: mai întîi, un fragment din 2008, apărut în Dilema veche, la moartea dnei Lovinescu (aproape simultană cu aceea a dlui Paul Miron, alt harnic expatriat de care m-am simtit aproape):„Monica Lovinescu (...) se angajase, de mult, într-un război total cu dictatura comunistă din România. Nu dorea să atenueze răul, ci să-l vadă extirpat. Nu credea în loţiuni calmante, ci în incizie şi terapie intensivă. Vorbea cu siguranţa şi intransigenţa unui judecător care îşi refuză răgazul nuanţei infinitezimale şi al spiritului de conciliere. Cu răul nu se negociază. De o inteligenţă strălucitoare, dublată de stilul casant al unui înger exterminator, Monica Lovinescu n-a fost o simplă prezenţă compensatoare în debandada intelectuală şi sufletească instaurată de totalitarism. A fost un criteriu. Purtătoarea de cuvînt a «nordului» etic. Vocea care ne hrănea tăcerile şi ne veştejea laşitatea. Timbrul ei inconfundabil, verdictul ei nemilos, ambalat, totuşi, într-un fel de ironică amenitate, îndărătul căreia se simţeau buna-creştere şi exerciţiul transfigurator al culturii temeinice, vor rămîne, cel puţin pentru generaţiile frustrării pre-decembriste, un model al conduitei de front. Monica Lovinescu a sacrificat o mare vocaţie de critic literar şi, poate, de scriitor, pentru lupta de gherilă a adevărului prigonit. Tulburător (și întremător) pentru mine a rămas însă și faptul că, în cazul dnei Lovinescu, radicalitatea combatantă nu a anesteziat simțul umorului. Rîsul dînsei, juvenil, aproape copilăros, cu un subton băieţesc, e una din cele mai tonice amintiri ale sejururilor mele pariziene. (...) 

Şi Monica Lovinescu, şi Paul Miron întruchipează două tipuri de patriotism, pe care conjuncturile de azi nu-l mai pot evalua corect. Patriotismul bunătăţii ajutătoare şi patriotismul exigenţei necruţătoare. Au fost, amîndoi, duşmăniţi, mai ales de retorii patriotarzi. (...) Important e să nu fie uitați. (...) În România, nimeni nu-şi iubeşte ţara nepedepsit. Marile personaje ale dictaturii încep să dispară. Şi de partea călăilor, şi de partea victimelor şi a rezistenţei anticomuniste. Nu e o garanţie că vom intra într-o eră mai limpede, curăţată de spectrele unui episod nefast. Dimpotrivă: s-ar putea ca răul să intre doar într-o primejdioasă hibernare. Dacă nu ne vom grădinări memoria pomenind mereu numele şi faptele tragediei, vom avea de înfruntat, mai devreme sau mai tîrziu, efectele toxice ale celei mai perfide amnezii”.

Adaug un fragment scris în 1983, în care mă străduiesc să explic – înr-o scrisoare către Virgil și Monica – de ce, onorat de oferta lor de a rămîne în Vest (pe un post la Vocea Americii, dacă îmi amintesc bine), am preferat să optez pentru întoarcerea în țară:

„...Există o Românie în utopia căreia trăiesc de cînd mă ştiu, fie căutîndu-i supravieţuitorii, cîţi mai sînt, fie citindu-i cărțile, cîte s-au putut scrie, fie ascultînd, în copilărie, amintirile cîte unui unchi sau ale cîte unei mătuși despre «vremurile de altădată». Există o aromă a acestei Românii, o gestică a ei, un tabiet al ei; există, pe scurt, o stilistică a acestei Românii la care poți visa încă se te întorci. La ce altă Românie te mai poți întoarce? Pe măsură ce se apropie ora plecării îmi e tot mai limpede că mă întorc spre o abstracțiune. De fapt, nu de o întoarcere e vorba, ci de o regresiune, de un reflex arhaic – aproape animal – al vetrei proprii. Mă întorc într-un spațiu în care se merge de la expresie către simpla prezență, de la atitudinea lucidă către tropismul subconștient. Mă întorc la condiția unei așteptări vegetale, a unei înfrîngeri. Firește, și exilul e o înfrîngere. România nu mai poate fi astăzi decît dialogul nostalgic dintre două înfrîngeri: înfrîngerea celor rămași acasă, din resemnare sau lașitate, sau dintr-un abuz al speranței, și înfrîngerea celor pribegi, condamnați să nu poată înainta decît privind îndărăt, spre un «numinosum» al obîrșiei. S-a ajuns, cu alte cuvinte, la situația în care parabola fiului risipitor nu mai are sens. Fratele fiului, cel rămas la moșia părintească, și-a pierdut singura virtute pe care o avea, și-a pierdut hărnicia cuminte. Iar fiul risipitor nu mai are la ce se întoarce și riscă să se dizolve în risipirea sa” (Heidelberg, 1983).

Locuit ireversibil de afecțiunea și admirația mea pentru „Monici”, am fost mai mult decît melancolic cînd, răsfoind Jurnalul dnei Lovinescu apărut la Editura Humanitas, mi-am dat seama că, în anii de după 1990, am dezamăgit-o. Știam că îl dezamăgisem deja pe dl Ierunca: i se păruse că apariția Dilemei era o manevră iliescistă pentru a anula efectele revistei 22, printr-o „politică” de contracarare a „intransigenței” revoluționare. Dar dna Lovinescu se mira, cu reproș, că acceptam să fiu membru, ca ministru al Culturii, într-un guvern neo-comunist (în loc să rămîn disident alături de Marian Munteanu). N-am avut decît o minimală consolare: din compromițătoarea poziție pe care o asumasem, mi-au „ieșit” cîteva manevre „reparatoare”: înlocuirea Editurii Politice cu Editura Humanitas, înlocuirea Muzeului Partidului cu Muzeul Țăranului Român, recuperarea lui Andrei Șerban ca director al Teatrului Național, numirea lui Lucian Pintilie ca director al Casei de Film a Ministerului Culturii, reluarea, după ani buni de întrerupere, a Festivalului și Concursului Internațional „George Enescu“ și alte cîteva asemenea „gesticulații”... Pe scurt: mi-am recuperat, poate, atît cît mi-au îngăduit-o împrejurările și limitele proprii, bruma de onorabilitate pe care pariase mai demult dna Monica. Îmi cer scuze, oricum, și rămîn un mare fan al minunatului cuplu parizian.

vineri, 10 noiembrie 2023

Elixirul Păcii – inovație literară, umor, înțelepciune

 

Dacă pacea ar fi un premiu

Salman RUSHDIE

Discursul de acceptare a Premiului pentru Pace acordat de Tîrgul de Carte de la Frankfurt în cadrul unei ceremonii ținute în Catedrala St. Paul, 22 octombrie a.c.

Vă mulțumesc tuturor că sînteți aici – primarului Mike Josef (minunat cuvîntul introductiv), lui Robert Habeck și colegilor săi din Guvern și din Parlament, și, bineînțeles, vouă tuturor care ați venit de departe sau de aproape pentru a mă afla acum în fața voastră. Sînt extraordinar de recunoscător pentru acest premiu, pe care îl respect de atîta vreme, fără să-mi fi imaginat vreodată că-l voi primi eu însumi, și a cărui listă cu premiați – dintre care unii se află aici prezenți – este incomparabilă. Mulțumesc din toată inima membrilor Premiului pentru Pace aflat sub președinția Karinei Schmidt-Friedrichs. De asemenea, îi mulțumesc lui Daniel Kehlmann, pe care îl admir enorm ca scriitor. Sînt fericit că și-a întrerupt munca la noul lui roman, făcîndu-și timp să vină aici pentru a citi minunatul său Laudatio. Țin, de asemenea, să-mi arăt respectul pentru clădirea în care ne aflăm, un simbol al libertății. Este un privilegiu să fiu invitat să vorbesc între aceste ziduri.

Aș vrea să încep prin a vă spune o poveste. Au fost odată doi șacali, Karataka, al cărui nume înseamnă Prudență, și Damanaka, al cărui nume înseamnă Îndrăzneală. Erau consilieri de rangul doi în slujba regelui leu Pingalaka, dar amîndoi erau ambițioși și foarte abili. Într-o zi, regele leu s-a arătat înspăimîntat de un răget din pădure, despre care cei doi șacali știau că vine de la un taur scăpat liber, dar de care un leu nu avea de ce să se teamă. Cei doi s-au dus la taur și l-au convins să se prezinte în fața leului și să-i declare prietenia. Taurul se temea de leu, dar a acceptat, astfel că leul și taurul s-au împrietenit, iar șacalii au fost promovați în elita regelui recunoscător. Dar leul și taurul au început să petreacă atît de mult timp împreună conversîndu-se, încît leul a încetat să mai vîneze, iar alaiul lui a început să flămînzească. Atunci șacalii i-au spus regelui că taurul complotează împotriva sa, iar taurului i-au spus că leul plănuiește să-l omoare. Astfel, leul și taurul s-au luat la luptă, iar taurul a fost ucis și cu toții au putut să mănînce carne pe saturate. Șacalii au crescut și mai mult în ochii regelui pentru că l-au deconspirat pe taur, dar au crescut și în ochii celorlalte animale din pădure cu excepția, firește, a bietului taur, dar asta nu mai conta pentru că era mort și oricum cu toții avuseseră parte de un prînz fastuos.

Aceasta este, în mare, povestea-cadru a primeia și celei mai lungi dintre cele cinci părți ale culegerii populare de fabule cunoscute sub numele de Panciatantra, poveste intitulată „Despre cum să stîrnești gîlceavă între prieteni”. A treia parte, „Război și pace”, un titlul folosit ulterior de o altă carte, descrie un conflict între ciori și bufnițe, unde vicleșugul unei ciori conduce la înfrîngerea și distrugerea bufnițelor. Am folosit o versiune a acestei povești în romanul meu Victory City.

Mereu am găsit fascinant – sau mai degrabă atrăgător – faptul că poveștile din Panciatantra nu moralizează. Nu predică bunătatea sau virtutea sau modestia sau onestitatea sau înfrînarea. Viclenia, trădările și amoralitatea înving adesea orice opoziție. Cei buni nu cîștigă întotdeauna. (Nici nu e limpede cine sînt cei buni.) Din acest motiv, aceștia par, în ochii cititorului modern, neașteptat de contemporani pentru că noi, cititorii moderni, trăim într-o lume amorală, lipsită de rușine, plină de falsitate și înșelăciune, în care cei răi deseori au cîștigat.

„De unde vin poveștile?”, îl întreabă băiatul Harun pe tatăl său povestitor în romanul meu Harun și Marea de Povești. Cea mai importantă parte din răspuns este că poveștile provin din alte povești, din oceanul de povești pe care navigăm cu toții. Dar trebuie spus că aceasta nu este singura origine. Mai este vorba, de asemenea, de experiența personală și viziunea asupra vieții a povestitorului însuși, așa cum o sursă de povești sînt și vremurile în care trăiește povestitorul. Dar cele mai multe povești își au rădăcinile în alte povești, în mai multe povești, care se combină, se unesc și se schimbă în așa fel încît dau naștere la povești noi. Acesta este procesul pe care îl numim imaginație.

Întotdeauna m-am inspirat din mitologii, din basmele și poveștile populare, nu pentru că abundă în miracole – animale vorbitoare sau peștișori de aur –, ci pentru că ele conțin adevărul. De pildă, povestea lui Orfeu și a Euridicei, o sursă de inspirație importantă pentru romanul meu Pămîntul de sub tălpile ei, poate fi spusă în mai puțin de o sută de cuvinte și, totuși, conține, in nuce, marile întrebări despre relația dintre artă, dragoste și moarte. Povestea întreabă: poate dragostea să învingă moartea cu ajutorul artei? Dar poate că povestea întreabă: oare moartea nu învinge dragostea în ciuda artei? Sau poate că povestea ne spune că arta se ocupă deopotrivă de dragoste și de moarte și le transcende pe amîndouă transformîndu-le în povești nemuritoare. Acele o sută de cuvinte conțin suficientă profunzime pentru a inspira o mie de romane.

Depozitul miturilor este vast. Grecii, firește, dar și Edda nordicilor. Esop, Homer, Cîntecul Nibelungilor, legendele celtice, precum și cele trei cicluri europene: cel francez (poveștile despre Charlemagne), cel italian (despre Imperiul Roman) și cel britanic (legendele despre Regele Arthur). Aici, în Germania, aveți poveștile culese de Jakob și Wilhelm Grimm. În India însă, înainte să aud aceste povești, am crescut cu Panciatantra, iar cînd mă aflu, precum în acest moment, între două cărți, mă întorc la aceste plăsmuiri cu șacali și ciori și altele asemenea lor și găsesc imediat o poveste pe care mi-ar plăcea s-o spun. Pînă acum, niciodată nu au dat greș. Tot ce știu despre bunătate și despre opusul ei, despre libertate și captivitate, despre conflict, poate fi găsit în aceste povești. Trebuie să spun încă că pentru dragoste e nevoie să caut altundeva.

Dar, cum astăzi primesc un premiu pentru pace, stau și mă întreb: oare ce are să ne spună lumea fabulelor despre pace?

Veștile nu sînt prea bune. Homer ne spune că pacea vine după un deceniu de război în care toți cei pe care îi iubim au murit, iar Troia a fost distrusă. Miturile nordice ne spun că pacea vine după Ragnarøk, Apusul Zeilor, după ce zeii își vor fi distrus dușmanii, dar și după ce ei înșiși vor fi fost distruși. Cuvîntul german pentru acest eveniment, Götterdämmerung, este mult mai exact decît englezescul Twilight. Cărțile Mahabharata și Ramayana ne spun, de asemenea, că pacea vine cu un preț sîngeros. Iar Panciatantra ne spune că pacea – moartea bufnițelor și victoria ciorilor – se obține doar prin trădare. Iar ca să abandonăm legendele trecutului și să privim înspre legendele gemene ale acestei veri – mă refer bineînțeles la filmul cu două capete Barbenheimer –, filmul Oppenheimer ne amintește că pacea vine abia după două bombe atomice, Little Boy și Fat Man, aruncate asupra locuitorilor din Hiroshima și Nagasaki; în timp ce monstrul de box-office numit Barbie ne arată limpede că pacea neîntreruptă și fericirea continuă, într-o lume în care fiecare zi e perfectă și în care fiecare noapte este noaptea fetelor, există numai în plasticul roz.

Iată-ne aici, adunați să vorbim despre pace, cînd războiul mugește nu foarte departe: un război iscat din tirania unui singur om, din lăcomia lui pentru putere și cucerire, o narațiune tristă care nu este nefamiliară publicului german; și un alt conflict amar izbucnit între Israel și Fîșia Gaza. Pacea, acum, pare o fantezie întrupată din fumul unui narcotic ars într-o pipă. Chiar și sensul cuvîntului este ceva asupra căruia combatanții nu pot cădea de acord. Pacea, pentru Ucraina, înseamnă mai mult decît încetarea ostilităților. Înseamnă, așa cum ar trebui să însemne, o restaurație a teritoriului invadat și o garanție a suveranității sale. Pacea, pentru inamicul Ucrainei, înseamnă predarea Ucrainei și recunoașterea faptului că teritoriile pierdute rămîn pierdute. Același cuvînt cu două definiții incompatibile. Pacea, pentru Israel și pentru palestinieni, înseamnă ceva încă și mai îndepărtat. 

Pacea este greu de obținut și greu de găsit. Și totuși, tînjim după ea, nu doar după măreața pace care vine la finalul unui război, dar și după mărunta pace a vieților noastre personale, cînd ne simțim împăcați cu viețile noastre și cu mica lume din preajma noastră. Walt Whitman gîndea pacea ca pe soarele ce strălucește deasupra noastră în fiecare zi:

„O, soare al păcii adevărate! Fulgerătoare lumină!

Liberă, mult visată! De mult pregătitu-ți-am imnul!

Soarele lumii va crește, orbitor – și tu să-ți iei

zborul cu el, spre înalt, Năzuință!”

 [trad. Mihnea Gheorghiu – n. tr.]

„Năzuința” lui Whitman era pacea. Să fim de acord cu el, adunați aici în acest loc frumos, că oricît de greu ar fi de găsit și oricît de imposibil ar părea de menținut, acest lucru atît de greu de definit este, în ciuda a orice, una dintre marile noastre valori, ceva ce trebuie să urmărim cu ardoare.

Părinții mei au crezut întocmai atunci cînd m-au numit Salman, un nume ale cărui rădăcini se află în substantivul „salamat”, care înseamnă „pace”. Salman înseamnă „pașnic”. Eu chiar am fost un copil tăcut, bine crescut, sîrguincios, pașnic prin nume, pașnic prin natură. Problemele au început mai tîrziu. Dar întotdeauna m-am văzut astfel. Chiar dacă viața mea de adult a fost de altă părere.

Dacă scrisul meu a fost influențat de fabule, un premiu pentru pace are ceva profund fabulatoriu. Îmi place ideea că pacea în sine ar putea fi premiul, că acest juriu deține puteri magice, chiar fantastice: un juriu de binefăcători înțelepți atît de atotputernici, încît, o dată pe an și numai atunci, le stă în putere să ofere unui singur individ, și numai lui, un premiu în pace pe durata unui an. Pacea în sine, adevărată, binecuvîntată, perfectă, nu trivială, nu paix ordinaire, ci una vintage de mare rafinament, Pax Frankfurtiana, o provizie de pace pentru un an întreg, livrată la ușa casei, îmbuteliată elegant. Iată un premiu pe care aș fi fericit să-l primesc. 

Chiar mă gîndesc să scriu o povestire cu acest subiect: „Omul care a primit Pacea ca premiu”. Îmi imaginez că s-ar întîmpla într-un tîrg de provincie, poate chiar în timpul bîlciului anual, atunci cînd au loc obișnuitele concursuri: cele mai bune plăcinte și prăjituri, cei mai mari pepeni, cele mai bune legume, cine ghicește greutatea porcului unui fermier, concursuri de frumusețe, de cîntat, de dans.

Un negustor ambulant îmbrăcat într-un palton jerpelit sosește cu un vagon vopsit în culori vesele, tras de un cal, asemănător celui al profesorului Marvel din Vrăjitorul din Oz, și promite că, dacă e lăsat să jurizeze el concursurile, va înmîna cele mai frumoase premii văzute vreodată. „Cele mai bune premii!”, strigă el. „Veniți! Veniți!” Iar oamenii vin la el, oameni simpli de la țară, iar negustorul le înmînează cîștigătorilor diverse sticluțe cu etichete pe care scrie Adevăr, Frumusețe, Libertate, Bunătate și Pace. Țăranii sînt dezamăgiți. Ar fi preferat bani. În anul care urmează bîlciului se întîmplă lucruri stranii. După ce bea lichidul din sticluță, cîștigătorul Adevărului începe să-și enerveze consătenii prin a le spune exact ce gîndește despre ei. Frumusețea, după ce-și bea premiul, devine și mai frumoasă, cel puțin în propriii ochi, dar și insuportabil de vanitoasă. Comportamentul licențios al Libertății îi șochează pe sătenii care ajung la concluzia că sticluța ei trebuie să fi conținut vreo otravă. Bunătatea se autodeclară sfîntă și, bineînțeles, dintr-odată toată lumea o găsește nesuferită. În tot acest timp, Pacea lenevește sub un copac și zîmbește larg. În timp ce satul trece prin tot felul de neplăceri, zîmbetul ei devine enervant. Un an mai tîrziu, cînd bîlciul se ține din nou, negustorul se întoarce, dar este alungat. „Șterge-o!”, îi strigă sătenii. „Nu ne trebuie premiile tale. O rolă de brînză, o bucată de șuncă, o podoabă sau o panglică roșie de care atîrnă o medalie lucioasă. Astea sînt premii normale. Pe acestea le vrem noi.” 

*

Poate voi scrie, poate nu voi scrie această poveste. Dar, cel puțin, povestea poate servi cu ușurință pentru a ilustra un punct de vedere serios: conceptele, asupra cărora credem că sîntem cu toții de acord că desemnează virtuți, se pot dovedi vicii – depinde de punctul de vedere și de efectele lor în lumea reală. În cartea lui Italo Calvino Vicontele tăiat în două, eroul este despicat pe jumătate de o ghiulea care-l izbește în piept. Ambele jumătăți supraviețuiesc, rănile sînt cusute de un doctor priceput și, nu după mult timp, se dovedește că vicontele tăiat în două a fost, de fapt, despicat deopotrivă fizic și moral: o jumătate este acum nefiresc de bună, în timp ce cealaltă jumătate a devenit nefiresc de rea. Chiar și așa, se dovedește că ambele jumătăți provoacă cantități egale de pagube și sînt în egală măsură greu de suportat. Asta pînă cînd sînt cusute laolaltă de același doctor priceput și devin, așa cum erau odată, un fizic singular, dar plural moral, adică un tot uman.

*

Soarta mea, de-a lungul multor ani, a fost să beau din sticluța cu eticheta pe care scria Libertate și, prin urmare, să scriu fără constrîngere acele cărți care mi-au trecut prin minte. Acum, cînd mă aflu foarte aproape de a publica a 22-a carte, trebuie să spun că de 21 de ori din cele 22 de ocazii elixirul a meritat băut și mi-a oferit o viață bună în care am făcut singura muncă pe care mi-am dorit vreodată s-o fac.

O singură dată, atunci cînd mi-am publicat al patrulea roman, am aflat – mulți dintre noi au aflat – că libertatea poate provoca o contrareacție egală din partea forțelor nelibertății. Dar, cu această ocazie, am învățat cum să înfrunt consecințele acestei reacții, am învățat cum să continui, cum am putut mai bine, să fiu un artist neîngrădit așa cum mi-am dorit dintotdeauna.

Am învățat și că mulți alți scriitori și artiști, în exercițiul libertății lor, au înfruntat forțele nelibertății, iar prin asta, pe scurt, că libertatea poate fi un vin care e periculos să fie băut. Dar asta o face cu atît mai necesară, mai esențială, mai importantă pentru a fi apărată, iar eu am făcut tot ce mi-a stat în putere, laolaltă cu alții, să o apăr. Mărturisesc că au existat momente cînd mi-am dorit să fi băut din elixirul Păcii și să-mi fi petrecut viața lenevind sub un copac, cu un zîmbet fericit pe chip, dar nu aceasta a fost sticluța pe care mi-a oferit-o negustorul.

Trăim vremuri pe care nu am crezut că le voi prinde în timpul vieții mele, vremuri în care libertatea – și, în particular, libertatea de expresie, fără de care lumea cărților nu ar putea exista – se află, oriunde în lume, sub atacul vocilor reacționare, autoritare, populiste, demagogice, analfabete, narcisiste, nepăsătoare; vremuri cînd locurile de educație și librăriile fac subiectul ostilității și cenzurii, vremuri cînd religiile extremiste și ideologiile bigote au început să se strecoare în zone ale vieții noastre unde nu au ce căuta.

Există chiar voci progresiste care sprijină un nou fel, bien-pensant, de cenzură, o cenzură care pare corectă și pe care mulți oameni, în special cei tineri, încep să o vadă ca pe o virtute. Așa se face că acum se pune presiune pe libertate și dinspre dreapta, și dinspre stînga, și din partea bătrînilor, și din partea tinerilor. Această situație e inedită, iar lucrurile sînt complicate încă și mai mult de noile instrumente de comunicare, precum Internetul, unde paginile mincinoase foarte bine create se află în imediata apropiere a adevărului, astfel că pentru mulți oameni e dificil să facă diferența dintre ele. Iar social media, unde ideea e libertate este abuzată zilnic, permite, adesea, un fel de judecată online a mulțimii, pe care miliardarii deținători ai acestor platforme sînt tot mai dispuși s-o încurajeze și să profite de pe urma ei.

Ce facem pentru a apăra libertatea de expresie acum cînd este abuzată într-o manieră atît de răspîndită? 

Ar trebui să facem, cu reînnoită vigoare, ceea ce am simțit dintotdeauna că trebuie făcut: să răspundem discursurilor rele cu discursuri bune, să contracarăm falsele narațiuni cu narațiuni adevărate, să răspundem la ură cu dragoste și să credem că adevărul poate prevala chiar și în vremuri mincinoase. Trebuie să o apărăm cu îndîrjire și s-o definim cît mai încăpător posibil, așa că, da, ar trebui să protejăm inclusiv discursul care ne ofensează, pentru că altfel nu protejăm deloc libertatea de expresie. Editorii se numără printre cei mai importanți gardieni ai libertății. Vă mulțumesc că vă faceți treaba și vă rog să o faceți în continuare chiar mai bine și încă și mai curajos, și să permiteți ca o mie și una de voci să vorbească în o mie și una de feluri.

Ca să-l citez pe Kavafis, barbarii vin azi, iar eu știu că filistinismului trebuie să i se răspundă cu arta, că barbariei trebuie să i se răspundă cu civilizația. În războiul cultural sînt implicați tot felul de artiști: cineaști, actori, muzicieni, practicieni din lumea cărții, care se adună la Frankfurt în fiecare an pentru a promova și celebra vechea artă a cărții – aceștia toți, împreună, pot să-i alunge pe barbari de la porțile cetății.

*

Înainte să-mi închei discursul, aș vrea să mulțumesc tuturor celor din Germania și de oriunde din lume care și-au exprimat solidaritatea și prietenia după atacul împotriva mea din urmă cu paisprezece luni. Acel sprijin a însemnat foarte mult pentru mine și pentru familia mea, și mi-a arătat cît de puternică și de răspîndită este în continuare peste tot în lume credința în libertatea de expresie. Revolta exprimată după atacul din 12 august era provocată și de simpatia față de mine, dar a fost provocată, mult mai important, și de groaza oamenilor – groaza voastră – că valoarea intrinsecă a unei societăți libere a fost atacată într-un mod atît de feroce și de ignorant. Sînt extraordinar de recunoscător pentru potopul prieteniei abătut asupra mea și voi face tot ce-mi stă în putință pentru a continua să lupt în numele a ceea ce voi v-ați ridicat să apărați.

Cu toate acestea, am să mă întorc acasă cu acest premiu pentru pace. De asemenea, îmi voi face timp să beau elixirul și apoi să lenevesc sub copac, cu un zîmbet fericit pe chip. Vă mulțumesc tuturor.

© Salman Rushdie

Foto: Cato Lein

traducere de Marius CHIVU

Salman Rushdie (n. 1947, Bombay) a scris unul dintre cele mai faimoase şi premiate romane din istorie: Copiii din miez de noapte (distins cu titlul de cel mai bun roman din istoria Premiului Booker), dar a scris şi Versetele satanice (numit de un critic „cel mai celebru roman necitit”), roman considerat de musulmani „o blasfemie la adresa islamului” şi pentru care scriitorul a fost condamnat la moarte de ayatollah-ul Khomeini, care a emis, în acest sens, o fatwa. Cărţile lui au fost arse în pieţe publice, asupra lui gruparea teroristă Hezbollah a pus la cale cîteva atentate, forţîndu-l pe scriitor să trăiască, între 1989 şi 1998, cu domiciliu secret şi protejat de serviciile speciale britanice. Anul trecut, în timpul unei lecturi publice în statul New York, a fost atacat de un tînăr musulman care l-a înjunghiat pe scenă de mai multe ori, atac în urma căruia scriitorul și-a pierdut vederea unui ochi și mobilitatea unei mîini. Cărțile sale au apărut în limba română la Editura Polirom, ultima fiind volumul de eseuri Limbaje ale adevărului (2022), în traducerea Iuliei Gorzo.

https://dilemaveche.ro/sectiune/regimul-artelor-si-munitiilor/daca-pacea-ar-fi-un-premiu


marți, 7 noiembrie 2023

Așteptând somnul

 Aldous Huxley 

I am I, and I wish I weren’t

Există cel puţin un colţ al acestui univers pe care-l poţi, cu siguranţă, face mai bun; acel colţ eşti tu.

Există locuri liniștite și în minte. Dar pe ele construim chioșcuri și fabrici. În mod deliberat –

pentru a opri liniștea.

Grupurile pot fi la fel de morale şi inteligente ca şi indivizii care le formează; gloata este haotică, n-are nici un fel de ţel propriu şi este capabilă de orice în afară de acţiuni inteligente şi de o gândire realistă. Adunaţi într-o gloată, oamenii îşi pierd capacitatea de a raţiona şi liberul arbitru moral.

Aşadar, dacă doriţi să evitaţi sărăcirea spirituală a indivizilor şi a unor societăţi în ansamblu, părăsiţi metropola şi reînviaţi mărunta comunitate de la ţară, sau, ca o alternativă, umanizaţi metropola creând în cadrul reţelei sale de organizare mecanică echivalentele urbane ale micilor comunităţi de tipa rural, în care indivizii se pot întâlni şi colabora ca persoane depline, nu ca simple întruchipări ale unor funcţii specializate.

Ceea ce ești depinde de trei factori: ce ai moștenit, ce ai devenit în mediul tău și ce ai ales în mod liber să faci din mediul și moștenirea ta. 

Dictatura perfectă va avea aspectul unei democrații, dar va fi în esență o închisoare fără ziduri din care prizonierii nici măcar nu-și vor dori să evadeze. Va fi un sistem de sclavie în care, prin consumerism și divertisment, sclavii își vor iubi stăpânii.