Dintr-un „Zbor de vineri“

Am pornit în 2009 un blog. „Sedați-mă. Vă rog“. La început am vrut doar să îmi etalez dezaprobarea, dezamăgirea și furia în public. Așa gândeam eu că pot să îmi strig revolta și să atrag atenția asupra unui sistem ale cărui acțiuni rezultă în punerea pe picior de egalitate a cunoașterii cu ignoranță, și care ultimativ, dau unei prea vaste majorități dreptul de a crede că este ceea ce nu poate fi. Era modul meu de a protesta și a refula. Așa a început totul. Apoi, așa cum se întâmplă de obicei, planul inițial a ajuns să dezvolte cu totul alte direcții. Scriam câteodată și de trei ori pe zi. Apoi au început să îmi vină și alte idei. Așa mi-am făcut curaj să public versurile pe care le scriam, dar nu le arătam nimănui. Teama de respingere exista în mod cert, dar curiozitatea a fost mai puternică și a învins. Voiam să știu. Trebuia să știu. Valorează ceva sau nu? Atât. Multă vreme am uitat că postasem niște poezii printre accesele de furie. Am uitat și de anxietate și de curiozitate. Nu știu cum a ajuns Eli Gîlcescu la blog, dar îi sunt recunoscător Energiei Universului că i-a pus sub ochi blogul meu exact acolo unde trebuiau să se alinieze planetele. 

Eram deja plecat din țară, când am primit mesajul care îmi cerea permisiunea să le introducă în volumul colectiv „Poezia iubirii“. Permisiunea! A mea! Pentru poezie! A fost un șoc. Unul din cele mai plăcute din viața mea. Nu am gândit niciodată că aș fi vreun mare poet. Gândesc încă și acum să las în urma mea două lucruri: un album muzical și o carte. Am titlul pentru amândouă, însă deocamdată doar albumul muzical a prins contur. Cartea are schițate doar ideile principale. Sunt confesiunile unui fost ateu și așa se va și numi. Sper să ajung nu doar să mă apuc de ea, ci să o și termin.

Să revin. Da. Am fost șocat. De fapt am fost inundat de trăiri și emoții. Simțeam nevoia să fiu și modest dar și să salt într-un picior, și să mă mândresc în fata lumii cu faptul că sunt un autor publicat și – mai ales – că sunt publicat, nu cum credeam eu că va fi în proză, ci în poezie.

Și dragoste pe deasupra. Nu că nu aș fi un romantic. Sunt incurabil. Doar că atunci când scriu devin un romantic mai pesimist. Rămas profund marcat am aflat cu respect și recunoștința că mai există oameni care cred că pot exista încă diamante în noroi. Este exact doamna îndrăgostită de litere și înșiruirea lor ritmică în cuvinte ce rimează (sau nu), care mi-a oferit o șansă nesperată și nevisată, o șansă la care nici măcar nu îndrăzneam să cred că am dreptul. Am învățat atunci despre mine că trebuie să îmi înving fricile și că nimic din ceea ce face un om nu are nici o valoare dacă nu le oferi publicului spre a fi radiografiate, catalogate și notate.

Așa am ajuns, până la urmă, pentru prima oară de când am învățat să produc sunete care să gâdile în mod plăcut urechile, acum mai bine de patru decenii, și piese originale. În timp ce scriu aceste rânduri încă primesc mesaje de felicitare pentru primul concert al trupei mele. Și acest prim succes își are originea în acțiunea altruistă a unui om care m-a găsit, m-a cules din hățișul internetului și mi-a arătat astfel involuntar care este calea și cum trebuie să pășesc pe ea. Aș fi vrut să ne întâlnim când aveam douăzeci de ani. Sau măcar treizeci. Toate inhibițiile provocate de educația comunistă primită în România Socialistă, ale cărei reminiscențe le simțim cu toții încă și astăzi, chiar amplificat, ar fi dispărut mult mai devreme, și nu aș mai fi bâjbâit prin întuneric mai bine de doua decenii, aproape trei. Mă întreb cât plus valoare a pierdut cultura românească din cauza asta acum...

Zece ani de la „Poezia iubirii“. Nu credeam că o să mai am ocazia. Dar E. G. recidivează în bunătate și mă motivează din nou să scriu. Să rescriu. Să gândesc și să regândesc estetic ce am de spus. Până la urma nu contează ce spunem, ci CUM o facem, nu-i așa? 

Trebuie să învăț să îmi exprim bucuria și recunoștința în astfel de momente. Trebuie să mă învețe cineva. Sunt atât de fericit încât orice aș spune mi se pare prea puțin și asta mă face să par adesea un pic diferent, ba chiar și arogant. Oare cum pot să îmi exprim bucuria sau amestecul de mândrie și smerenie când iată, acum, a venit și un premiu, care nu doar mă onorează, dar mă și obligă să nu mă opresc. Desigur, nu am să las presiunea acestei obligații să suprime sinceritatea gândurilor așternute sub formă de vorbe și nici să pun filtru între locul în care apare gândul și produsul fizic ce rezultă, fie el verbal sau în scris.

Mulțumesc, doamnă. Mulțumesc Editurii EIKON, tuturor celor responsabili pentru această nominalizare. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că mi-a adus în cale oameni care să îmi redea speranța că încă nu este totul pierdut.

Mulțumesc!

Cris Irinoiu

https://zbordevineri.blogspot.com/2022/08/dintr-un-zbor-de-vineri_12.html

Sau orașul în care l-a oprit întâmplarea

Dacă aș spune că e un boem, aș minți. Dacă aș zice că nu e, aș păcătui. El e o corcitură, din cele atât de puține, în care se întâlnesc, fără să se strângă de gât, un om de bibliotecă cu unul de viață. Altoiul ăsta poate duce singur în spinare o revistă, un chef, un prieten; o viață adică, nebătut peste degetele niciunei mâini.

Nu-mi pot închipui Clujul fără Nicolae Prelipceanu. El e pentru mine firul cu plumb după care citesc cât de drepte ori înclinate sunt episoadele acestor locuri. Dar ce e un fir cu plumb, ar zice cineva? O ață, acolo, și-o bucățică de metal! Nu, domnilor. E drept, nu e mare lucru. Ca să fii un fir cu plumb, îți trebuie un singur lucru – caracter.

Am spus că nu-mi pot închipui Clujul fără Nicolae Prelipceanu. Mai complicat e că am început să nu-mi mai închipui nici Bucureștiul fără el. Nu-mi dau seama care din noi e cam singur în orașul în care l-a oprit întâmplarea.
Dorin Tudoran
(Fragment din Orașele lumii, orașele mele, firul cu plumb – fișe pentru un reportaj sentimental, 1979, primăvara, apărut în Adaptarea la realitate, Editura Dacia, 1982)https://www.tudoran.net/post/firul-cu-plumb-la-80-de-ani

Primul roman

Debutul unui scriitor este întotdeauna esențial, de multe ori rămânând în memoria generală doar prin acea carte prin care și-a făcut intrarea în literatură. 

Tocmai de aceea mi se pare vital un concurs. Cred în premiul «Primul roman» al Editurii Litera pentru că el vine să adauge valorii câștigătorului și energiile celor peste 100 de participanți. 

Succese tuturor!

Doina Ruști

https://www.litera.ro/blog/invitatie-pentru-scriitori-inscriere-la-concursul-de-debut-literar-primul-roman-editia-a-ii-a

Punctele pe i-uri

Un repetent la școala lui Rubens de mînă cu o corijentă la french cancan

Să-l scuipe Sfântul Petru, să-i dea în cap cu cheia

prostului care-n slujba unei spurcate guri

a îndrăznit să pună pe un cîntar femeia

și-a numărat ca Bulă la tablă vergeturi.

Păi farmecul femeii nu stă-ntr-o piele-ntinsă

pe bietele grisine ce n-au acces la buci,

degeaba te dai mare c-o lumînare stinsă

pe care la-ntuneric n-ai cum să o apuci.

N-a îndrăznit nici Domnul să pună frumusețea

pe un cîntar anume, că doar nu e băcan,

se vede pe nevastă complexul și tristețea

de-a fi fost corijentă la buci și french cancan

Mircea Dinescu

Love

Love is the real power. It's the energy that cherishes. 

The more you work with that energy, 

the more you will see how people respond naturally to it, 

and the more you will want to use it. 

It brings out your creativity, and helps everyone around you flower. 

Your children, the people you work with everyone blooms.

Marion Woodman

Dragostea este adevărata putere. Este energia care prețuiește. 

Cu cât lucrezi mai mult cu acea energie, 

cu atât vei vedea mai mult cum oamenii răspund în mod natural la ea 

și cu atât vei dori să o folosești mai mult. 

Îți scoate creativitatea în evidență și îi ajută pe toți cei din jurul tău să înflorească. 

Copiii tăi, oamenii cu care lucrezi toată lumea înflorește.

Ceea ce uiţi nu poţi să înţelegi, nu poţi să ierţi

Andrei Vieru  

Excepțional interviul cu Calin Mihailescu realizat de Melania Cincea! Foarte viu și foarte adevărat.

"(MC) Despre Utopia română Traian Ungureanu spunea că e un text mai tragic azi pentru că „tot mai puţini pot înţelege de ce textul nu e depăşit”. În opinia ta, mai e de actualitate, măcar prin unele puncte?

(CM) Traian are un stil extrem de tăios şi strălucitor în acelaşi timp; e unul din marii noştri jurnalişti. Ceea ce spune el – şi cu asta sunt de acord – este că tragismul acestui text este încercănat de Alzheimer-ul de care suferă România. Sigur, comunismul nu a fost drama tuturor, dar ceea ce povesteşte Utopia română a fost drama tuturor oamenilor, azi de la vreo patruzeci şi ceva de ani în sus. Dar vezi, foarte mulţi trăiesc evitând trecutul şi mai ales violenţa aia a trecutului. Ce spune Traian Ungureanu este că de fapt tragedia e cea a uitării, iar ceea ce uiţi nu poţi să înţelegi, nu poţi să ierţi."

(Aș avea o singură completare la acest pasaj. În percepția mea, Traian Ungureanu nu e doar unul din marii noștri jurnaliști. Pentru mine, e în primul rând scriitor. Stilul lui nu e mai puțin tăios sau mai puțin strălucitor decât, îmi vine să spun, cel al lui Isaac Babel.)

O sentință corectă și dreaptă

 

Liviu Antonesei zice:

Ieri, am fost la recitalul din poeziile lui Dorin Tudoran de la Muzeul Poeziei. Dorin nu a fost decît „în spirit” acolo, dar a reușit să facă un reportaj, cu poze pe deasupra, deosebit de exact!

vasilegogea zice:

Foarte frumos și armonizat cu ceasul astral (fără fusuri orare) al lui Dorin!
Felicitări doamnelor „procuror” precum și „inculpatului”!
Sînt convins că „sentința” a fost în favoarea „lenei creatoare” vs. „hărnicia trîndavă”!

 https://www.tudoran.net/post/lene-literatur%C4%83-%C8%99i-comunism