În căutarea Premiului Nobel pentru Literatură (1949)

 

În căutarea adevărului există pericolul chiar să-l găsești.

William Faulkner (1897 - 1962)

Adresă inițială de acceptare a Premiului Nobel pentru literatură

livrat la 10 decembrie 1950 la Stockholm, Suedia

Doamnelor și domnilor:

Simt că acest premiu nu mi-a fost acordat mie ca om, ci muncii mele -- o muncă de o viață în agonia și sudoarele spiritului uman, nu pentru glorie, ci pentru a face din materialul spiritului uman. ceva ce nu era acolo înainte, astfel încât acest premiu este doar al meu în încredere. Nu va fi greu să găsești o dedicație pentru partea de bani a acesteia, proporțională cu scopul și semnificația originii sale. Dar aș vrea să merg la același -- să fac și eu același lucru cu aclamația, făcând -- folosind acest moment minunat ca un apogeu din care aș putea să fiu ascultat de tinerii și tinerele deja dedicați aceleiași suferințe. și travaliul, printre care este cel care poate să stea într-o zi acolo unde am stat în această după-amiază.

Tragedia noastră de astăzi este o frică fizică generală și universală, susținută atât de mult până acum încât o putem suporta. Nu mai sunt probleme de spirit. Există o singură întrebare: când voi fi aruncat în aer? Din această cauză, tânărul, tânăra care scrie astăzi a uitat de problemele inimii umane aflate în conflict cu ea însăși, care singură poate face un scris bun pentru că numai despre asta merită să scrii, merită agonia și sudoare.

Trebuie să le învețe din nou. El trebuie să se învețe pe sine că cel mai josnic dintre toate este să-ți fie frică; și, învățând el însuși că, uită-l pentru totdeauna, fără să lăsăm loc în atelierul său pentru nimic altceva decât vechile adevăruri și adevăruri ale inimii, vechile adevăruri universale norocoase -- lipsite de care orice poveste este efemeră și condamnată -- dragostea, cinstea și mila. și mândrie și compasiune și sacrificiu. Până când face asta, trăiește sub blestem. El scrie nu despre dragoste, ci despre poftă, despre înfrângeri în care nimeni nu pierde nimic de valoare, despre victorii fără speranță și, cel mai rău, fără milă sau compasiune. Durerea lui nu se întristează pe oase universale, fără a lăsa cicatrici. El nu scrie despre inimă, ci despre glande.

Până când va elibera -- reînvață aceste lucruri, el va scrie ca și cum ar fi fost printre și ar fi privit sfârșitul omului. Refuz să accept sfârșitul omului. Este destul de ușor să spui că omul este nemuritor pur și simplu pentru că va rezista în continuare: că, atunci când ultimul ding-dong al condamnării va zgudui și a dispărut de pe ultima stâncă fără valoare care atârnă fără maree în ultima seară roșie și pe moarte, că și atunci va exista să mai fie încă un sunet: cel al vocii sale slăbite, inepuizabile, încă vorbind.