Școala românească nu cultivă originalitatea, spiritul critic, inventivitatea, ci obediența, conformarea, metabolizarea mesajului prefabricat. De ce? Pentru că așa au fost educați cei mai mulți dintre formatori și pentru că oamenii docili și îndoctrinați corespunzător sunt cu mult mai ușor de manevrat și condus.
Cele mai importante lucruri din casa ta sunt oamenii.
Lumea de mâine va fi modelată de ceea ce îi învățăm pe copiii noștri astăzi.
Este mai bine să le oferi altora o bucată din inima ta decât o bucată din mintea ta.
Când vorbești, amintește-ți întotdeauna că Dumnezeu este unul dintre ascultătorii tăi.
Cine nu are bani este sărac; cel care nu are decât bani este și mai sărac.
Cum petrecem Crăciunul are o importanță mai mare decât cât cheltuim pentru el.
A menționa greșelile altora nu ne scăpa de ale noastre.
Jumătate făcut este departe de a fi făcut.
Oamenii cu o inimă pentru Dumnezeu au o inimă pentru oameni.
Fii lent la mânie și grabnic să ierți și vei avea prieteni atâta timp cât vei trăi.
Adevăratul secret al fericirii nu este ceea ce dăruiești sau ceea ce primești, ci ceea ce împarți.
 |
| Florin Preda-Dochinoiu |
Cine sunt eu?
... o inspirație de geniu, altruist și răbdător, vibrând
la tot ce înseamnă artă
... un suflet divin – multibus merisibus – cu duh
de artă aleasă dintr-o fluturare înveșmântată în grație
Cine sunt eu?
... un pictor
vizual „altfel“, cu un stil aparte, care se cere, se simte, cultivând momente de înălțare, de
sublimare a artei, ca o ripostă optimistă, de-mi pare că minunea de aici se
trage
Cine sunt eu?
... un poet vizual, sensibil la gesturile mărunte, blând și generos cu prietenii, mai ales cu cei care se află într-o competiție de zboruri. Atunci, într-un joc fără cusur, cu talentul, munca și marele farmec care i-au permis să intre în prima linie de artiști vizuali din Gorj (și nu numai), îi răsfăță cu alte decorațiuni metaforice
Știu că nu se va opri aici. Vor urma alte expoziții, alte recorduri, alte zboruri, implicându-se activ și în poezie, diversificându-și, zi de zi, abilitățile artistice
Eli Gîlcescu
Dragă doamnă D'Albon, v-am simțit precară, fără putere și cu verva împuținată când ne-am întâlnit la Muzeul Literaturii cu ocazia lansării cărții dumneavoastră. Îmi pare rău că v-a prins boala chiar aici, cum ziceți, pe „fostul pământ”, și v-a afectat mare parte din activitățile pe care ar fi trebuit să le aveți de-a lungul acestei perioade, mai cu seamă cele legate de turneul lansărilor de carte. Sper să vă întremați cât de repede, să vă reintrați în forma care să vă permită reluarea scrisului și celorlalte forme de comunicare. Cred în continuare că acestea – scrisul, comunicarea – sunt gesturi vitale pentru dumneavoastră, fac parte dintr-un „mare rol” existențial, care poate că este la fel de important precum cel artistic/literar. Spun „rol” în sensul celor enunțate și cu ocazia lansării de la Muzeu, anume că pentru dumneavoastră întreaga experiență de viață, inclusiv memoria și literatura, sunt cuprinse într-un joc dramatic fără sfârșit. Aveți avantajul, față de mulți dintre noi, că sunteți și creatoare de roluri, nu doar o interpretă, fapt pe care de asemenea l-am precizat atunci. Faptul că și eu – într-o măsură mică totuși, poate conjuncturală – am ajuns să joc un „rol” în destinul cărților dumneavoastră și, prin aceasta, în viața dumneavoastră îl consider un noroc și un privilegiu. Mi-ar plăcea ca mersul lucrurilor să dezmintă ceea ce ne-ați comunicat cu ocazia lansării de la Muzeu, anume că este ultimul eveniment de acest fel în țară, deoarece nu veți mai putea veni. Dacă veți mai avea putere să scrieți și să publicați, ar fi frumos să ne putem continua aventura împreună încă o vreme. Aveți multe de povestit, sunteți o lecție pentru mine, pentru noi – de pasiune pentru literatura noastră, pentru clasici, pentru Eminescu, de îndrăzneală în viață și în scris, de înțelepciune de viață. Dincolo de acestea, felul în care v-ați compus povestea de iubire-pasiune cu Dan Grigore a devenit, în opinia mea, un arhetip, o formă de „mitologie”, fapt pe care am încercat să-l sugerez la Buzău. Despre asta s-ar putea scrie mult, un eseu poate, întrucât găsesc în pasiunea dumneavoastră ilustrarea ideală a modelului trubaduresc de iubire-adorație, care duce la santificarea partenerului. O iubire care nu-și sfințește obiectul (partenerul/partenera) de altfel nici nu merită să-și poarte numele „iubire”. Dumneavoastră îl sfințiți și îl celebrați, aveți o manieră cvasi liturgică de-a reitera momentele și simțirile legate de Dan Grigore, iar acesta, prin transfigurarea augustă în care l-ați cuprins, a ajuns antum un „pianist în ceruri…”.
. Vă admir și vă iubesc, sunteți mai mult decât personajul care a intrat oarecum întâmplător în viața mea, sunteți o personalitate extraordinară și un exemplu de artist și de om la care mă voi gândi tot restul vieții, de la care voi încerca să mai învăț câte ceva pe măsură ce impresiile și amintirile, filtrate de timp, vă vor fi prefăcut într-o icoană laică a memoriei mele.