Puține sunt întâmplările care m-au marcat. Puțini și oamenii… Nu știu dacă sunt îndreptățită să vorbesc despre ei, dar știu că atunci eram hotărâtă să risc, să joc tare, să câștig. V-am întâlnit la minister. Împrejurarea a fost atipică. Atipic și zâmbetul care a ridicat bariera spre acel altădată interzis, acel zâmbet rafinat, bazat pe datorie și onoare, corectând ceea ce era de corectat și de redobândit. Iar pentru clipa de ieri, de azi, pentru dovada de înțelepciune, cu respect și recunoștință, și chiar mai mult, Vă mulțumesc, Domnule Mihai Șora, întru mulți ani!
Eli Gîlcescu
Foto, preluare internet
https://antoneseiliviu.wordpress.com/2016/11/06/mihai-sora-100/
RăspundețiȘtergereUnul din puţinii „mari români“ care nu vor intra niciodată în topurile aberante ale vremii noastre, pentru că le va depăşi întotdeauna, situându-se în afara şi deasupra acestora. Vestea că filosoful Mihai Şora, „Domnul Şora“, cum i-am mereu spus noi, cei mai tineri, cu foarte caldă deferenţă şi sinceră recunoştinţă, împlinea atunci 90 de ani a fost cu totul surprinzătoare, ca să nu spun şocantă! Ce era surprinzător în acea aniversare? Păi, aniversarea însăşi, evenimentul ca atare, pentru că mie, întotdeauna, filosoful mi s-a părut cumva „fără vârstă“, dacă nu chiar cumva „pururea tânăr“ (Liviu Antonesei)
Dragii mei,
RăspundețiȘtergerenu știm ce ne rezervă următorii ani.
După noaptea care a trecut peste noi, am aflat două lucruri:
1. va trebui, pentru o perioadă, să „compunem“ cu noul președinte american.
2. Cascada Niagara se află tot acolo.
O vorbă spune: „Fiecare popor își merită conducătorii.“
Nimic mai înșelător: niciun popor din lume nu merită să fie mințit, manipulat, sărăcit și legat la ochi.
Niciun popor nu merită să fie adus în pragul disperării și pus în situația de a face o alegere nepotrivită.
Nici poporul german nu merita, în 1933, să fie adus în situația de a-l alege pe Hitler. (Mihai Șora, 9.11.2016)
Să uiţi binele care ţi s-a făcut nu reprezintă o putere, ci un gol. Mihai ŞORA
RăspundețiȘtergerehttp://scriitorul-destin-si-optiune.blogspot.ro/2015/05/mihai-sora.html?spref=fb
RăspundețiȘtergereDragi copii,
RăspundețiȘtergeresunt la zi ! Am citit tot ce mi-ați scris (aici și prin alte locuri, inclusiv răvașele strecurate pe sub ușa apartamentului meu din Jules Michelet). Voi încerca să și răspund, în zilele următoare. Nu promit, totuși, că o voi face chiar fiecăruia în parte (risc să mă prindă bi-centenarul), dar mă voi strădui să trimit măcar un semn, cât de mic, celor care, cu atâta dragoste, m-au însoțit la trecerea dintre secole.
Vă urez tuturor o viață lungă, cinstită și demnă:
tot ce dăruiți să vi se întoarcă. Mihai Șora
Dragi prieteni,
RăspundețiȘtergeredacă e marți, ne amintim de oamenii înțelepți și buni.
GABRIEL MARCEL [1889-1973]:
în anii ’40, pe când eram la studii în Franța, dornic să aflu pe ce lume trăiesc, m-a primit cu brațele deschise în casa lui, în familia lui, în intimitatea bibliotecii lui fabuloase (din care m-am putut adăpa și eu câțiva ani). Gabriel Marcel: un creștin care și-a trăit credința până în cele mai subtile și pătrunzătoare desfășurări ale vieții, începând cu propria-i convertire (căci era născut din mamă evreică și tată agnostic).
Am tradus, împreună cu Luiza, un fragment dintr-o carte pe care – dacă mă ține bunul Dumnezeu – într-o zi o voi publica integral în limba română. Este despre demnitatea umană, despre ce înseamnă să fii om.
Reproduc acest fragment mai jos, nu înainte de a vă povesti următorul episod:
la sfârșitul anilor ’60, Gabriel Marcel era un gânditor cunoscut, onorat de toate universitățile lumii, invitat să conferențieze pretutindeni, din Statele Unite până în Japonia; era premiat, decorat. La un moment dat, a luat un premiu important, foarte substanțial (financiar). Ar fi putut, cu banii aceia, să-și construiască o vilă la mare sau la munte, să-și „aranjeze“ copilul, dotându-l cu un cont bancar, să-și cumpere un iaht sau orice altă bizarerie de om devenit (peste noapte) bogat. Gabriel Marcel n-a făcut nimic din toate acestea. A ales să transforme premiul lui într-o bursă oferită unui mai tânăr prieten. Un mai tânăr prieten pe care îl știa captiv într-o lume totalitară, în imposibilitatea de a scrie și de a vorbi liber. A fost forma pe care a găsit-o el atunci, în acei ani, de la înălțimea prestigiului și a notorietății sale, de a dărui o gură de aer proaspăt unui om trăitor sub dictatura comunistă. O gură de aer proaspăt pe care autoritățile bolșevice de la București, cu toată absurditatea și nimicnicia lor, nu i-o puteau refuza: tocmai pentru că venea dinspre un gânditor precum Gabriel Marcel.
Așa am reușit, grație bursei lui Gabriel Marcel, să revin pentru câteva luni în Franța, după ce douăzeci de ani mai devreme, în 1948, printr-o nefericită împrejurare a vieții mele, fusesem sechestrat în România comunistă. (Mihai Șora)
Iată și textul lui Gabriel Marcel, pronunțat în 1961, la Harvard, și publicat în 1964:
RăspundețiȘtergere„Să fim oameni. Să rămânem în continuare oameni: acestea sunt cuvintele asupra cărora nu am încetat să-mi concentrez atenția în ultimii douăzeci de ani. Un oaspete rus mă prevenea, zilele trecute, că am fost luat în vizor de către cea mai însemnată gazetă literară sovietică, acuzat fiind că nu m-ar preocupa decât moartea, că nu m-aș uita decât în direcția morții, cum – pare-se – ar fi și firesc pentru un reprezentant al unei civilizații burgheze agonizante. Cred, dragi ascultători, că ați putut constata cât de absurd este acest reproș. Căci tocmai invincibila iubire pe care o am pentru viață mă împiedică să subscriu la ceea ce aș numi celor pentru care ființa umană poate fi oricând spulberată sau zdrobită precum o mașinărie.
Gândurile acestea au, poate, o însemnătate aparte în clipa de față, când nu suntem deloc siguri dacă milioane sau zeci de milioane de semeni ai noștri nu vor fi trimiși spre pieire în viitorul apropiat. Chiar dacă răul cel mai rău nu poate fi evitat – și nu este câtuși de puțin sigur că va putea fi evitat la nesfârșit – cred că trebuie, oricare vor fi fiind greșelile sau scăpările noastre (iar, în ce mă privește, sunt departe de a-mi acorda mie însumi circumstanțe atenuante), trebuie, așadar, să ne reamintim cu recunoștință tot ceea ce, de-a lungul existenței noastre, fie că ea va fi fost scurtă sau lungă, ne-a fost hărăzit de către o atotputernicie (care nici nu mai are nevoie să fie numită), ca un fel de garanție ori sămânță pentru o viață demnă de acest nume, adică o viață deopotrivă creatoare și frățească. C r e a t o a r e ș i f r ă ț e a s c ă: cu această conjuncție aș dori să închei cele spuse de mine aici, ca un acord major într-un quatuor sau o simfonie de Mozart, al cărui ecou se prelungește mult în noi înșine, – și rămâne acolo: nu doar în urechea noastră, ci în inimă; nu doar ca o amintire, ci ca o promisiune de înveșnicire.“
[Gabriel Marcel, fragment din ’La dignité humaine et les assises existentielles’, Aubier-Montaigne, 1964, traducere din limba franceză de Luiza și Mihai Șora]
Dragi prieteni,
RăspundețiȘtergerebag de seamă că peste tot suflă vântul discordiei, chiar și în grădinile unde era senin și bine până mai ieri.
Pentru că nu știu cum se leagă lucrurile între ele, nici n-aș putea spune care este cauza r e a l ă (la firul ierbii) a gâlcevilor din partidul pe care am pus recent ștampila de vot, mă limitez la ceea ce cunosc deja:
1. Feisbucul este un spațiu public: orice propoziție transmisă aici poate deveni o pacoste; în orice caz – o sursă de neînțelegere majoră, dacă este aruncată în arenă la întâmplare ori la mânie.
2. Ca orice spațiu public în care circulă liber tot felul de oameni, nici de aici nu lipsesc tipologiile clasice: analfabetul funcțional, rău-voitorul, omul de bună-credință, naivul, cinicul, manipulatorul, omul deschis la minte, cel bun și înțelept etc.
3. Rufele se spală în familie, – așa este. Dar dacă le usuci pe balcon, în văzul tuturor, nu dai neapărat dovadă de discreție (ori de înțelegere a zicalei populare).
4. Se vor găsi întotdeauna persoane care să răstălmăcească adevărul, să manipuleze faptele. Motiv pentru care am pledat mereu pentru transparența totală. Precizez imediat că această transparență nu are nimic în comun cu „spălatul rufelor“ (de mai sus). Ea înseamnă corectitudine, loialitate față de cei care investesc încredere în tine, ca partid. Mai înseamnă și libertate acordată celui care, pe margine fiind (simplu alegător cu discernământ), are astfel posibilitatea să chibzuiască dacă ești cinstit sau nu.
5. O nemulțumire neverbalizată la timp, în familie, riscă să devină cauza unei rupturi definitive. De aceea, înainte de toate, oamenii trebuie să se așeze la aceeași masă, să-și spună păsul. Poate că gestul acesta simplu și firesc nu va ajuta prea mult mai departe, în desfășurarea lucrurilor, în hotărârile care vor fi luate, dar dialogul deschis, ochi în ochi, din bun început, este infinit mai rezonabil decât orice răfuială care l-ar înlocui.
6. Câtă vreme nu a murit nimeni în răzbel, există mereu loc pentru împăcare, dacă oamenii sunt de bună-credință. Ei pot greși, pot exagera, pot avea o imagine distorsionată a realității. Pot fi mai impulsivi sau mai calmi din fire. Esențial este să fie onești și să gândească liber.
7. Cinstea și competența, da? Aceste două cuvinte rămân fundamentale pentru mine, ca alegător, ca om care a investit încredere în Uniunea Salvați România și în cei care o compun. Mihai Șora