Nobel pentru Literatură 2019

Premiul Nobel pentru Literatură 2019 este acordat autorului austriac Peter Handke, iar cel din 2018, polonezei Olga Tokarczuk .

Premiul Nobel pentru Literatură 2019, dar și premiul pentru anul 2018, au fost decernate joi de Academia Suedeză. Autorul austriac Peter Handke este câștigătorul de anul acesta, iar autoarea poloneză Olga Tokarczuk este laureata Nobel 2018. 
Citeşte întreaga ştire:Premiul Nobel pentru Literatură 2019 este acordat autorului austriac Peter Handke, iar cel din 2019, polonezei Olga Tokarczuk

Cel mai potrivit verb pentru fericire este „a începe".  Peter Handke

O să te mai caut

Sori Ţigăeru

Azi e una din aia specială iar, aşa că pe această cale, vă rog frumos să-i uraţi cei mai buni şi mulţi ani înainte profesoarei mele de limba şi literatura română, d-nei Elisabeta Vulpe, cea care până şi acum, după 25 de ani, mă încurajează să compun, să mă exprim şi să mă bucur de viaţă.

Mulţumesc pentru tot, fata de prin ultimile bănci, ca să poată vedea şi alţii la tablă.

A fost de dimineață. Urarea Sorinei Țigăeru. Din inimă.

Chiar dacă nu vorbim, avem multe să ne spunem, amintindu-ne. Iar când avem ce să ne amintim, e o binecuvântare.

Știi, ca să înțeleagă cineva prietenia noastră, trebuie mai întâi să fi trecut prin ea.  

Chiar prin ciur și dârmon, ca noi. 

Unii ne-au privit chiorâș. Nici acum, după 30 de ani nu simt „furnicătura vreunei căințe“. Eram doar noi, îndrăgostite de adevăr, pregătite pentru schimbare.

Acum, nu-ți doresc decât să-ți fie bine, de la excelent în sus. 

Să-ți dea Domnul atât cât poți să duci. 

Nimic mai mult. Zile, luni, ani cu toate ale vieții bune.

O să te mai caut. O vor face și alții, pentru că ai mulți prieteni. 

Ce satisfacție, Doamne! Iar pentru mine, ce bucurie să te regăsesc în același om bun!

O să-ți mai scriu de una, de alta, de tot ce îmi amintește de noi, de timpul nostru din urmă, cel care nu se stinge așa ușor.

Cu aceeași prețuire fără margini,

Elisabeta Gîlcescu 

Unii cred

 Elisabeta Gîlcescu inaugurează sentimente vizibile, figurează lirismul şi roteşte uimitor logica formelor, nu ca un deficit de sensibilitate ci ca o alternativă esenţială la golul lumesc, la marinul balcic, răsfăţat în „clopote de lumină“  proverbială.

       Are curajul să ţină la respect şi să sfideze metaforele cotidiene, să pună preţ şi presiune pe rafinamente. Are blândeţe lirică. Are tentaţii brutal de tinereşti, deloc spontane. Pare antrenată să poarte semne demontabile, cu arome de vineri  şi filoane de compromitere poetică.

       Unii cred că poetul Gîlcescu este ireal, dar, „patimile dulci” de   reprezentare româneacă, s-ar putea să ,,inventeaze poveşti“ şi să împiedice versul „scăpat din rugăciune“ să  ademenească vremuri de austeritate pură.

       Planetară şi periculos de dulce, pentru numele lucrurilor, surprinde momentele cheie şi realizează stări de graţie,  fulguraţii cu derogare, cuvinte cu însemne explozive, adiacente şi înfoiate solemn de original.

      Elisabeta Gîlcescu inaugurează sentimente vizibile, figurează lirismul şi roteşte uimitor logica formelor cu o viziune foşnitor de strălucitoare.

  Alin BĂLUŢĂ

https://www.gazetademaine.ro/cultura/debutulzilei/elisabeta-gilcescu-este-planetara-si-roteste-uimitor-logica-formelor.html

Peste ea

Umbra este o punte pe care lumina ne-o dăruieşte ca să trecem cândva peste ea în ultima noapte.

Lucian Blaga

Prin fața ochilor îmi trec momente…

Dacă aș putea fi oriunde în această clipă, dacă aș putea fi acolo și aici, dacă… Prin fața ochilor îmi trec momente, secunde ce am aparținut, sau am plutit în derivă, am fost de ieri trăind din azi, am căutat în mâine o mireasmă de alaltăieri, am vrut din zi să preschimb noaptea și am cerșit din iarnă măcar o parte din vară. Am tins spre divin dar am dat de gloata dezolanței. Am avut momente de glorie dar am gustat-o amar. Și din cele momente în care am tăcut când trebuia sa strig, și momente în care am strigat … dar trebuia sa tac. Am avut clipe fugare de care trebuia să mă țin și zile pe care le-am gonit cu înverșunare chiar dacă erau vitale. Am scurtat timpul parcă aș mai fi avut de undeva și am renunțat la tot pentru nimic. Am fost momente în care am căutat și nu am găsit, și din acele clipe pe care le-am găsit dar le-am dat cu piciorul. Și mai sunt… dar la ce folos.

Momente în care am râs în timp ce plângeam dar și momente în care am plâns de bucurie dar să râd nu-mi ieșea. Am avut de toate. Vulcane arzând și focuri mocnind. Am adunat în timp egoism și tandrețe, dar și singurătăți ce-mi taie în oase. Și  cele în care doar inima mi-a urlat în surdine și gura a strâns în agonie. Momente în care am scrâșnit din dinți și am mers împotriva tuturor. Și nimeni nu a fost măcar să-mi întindă o mână.

Au fost momente în care am înțeles din priviri, și din celea care nici o sută de cuvinte nu m-au convins. Da, clipe, chiar dacă efemere, m-au întărit, m-au purtat precum o umbră în neantul care mi-a dat morale, care mi-a dat de gândit și care mi-a umplut inima și mi-a dresat nechibzuința, mi-a curs lacrima amară și a făcut din mine o luptătoare pe viață. Și nu din praf ci din visele care curg din mine precum apa din izvor.

Am adunat momente, clipe lungi, emoții mici, secunde scurte amalgamuri ce m-au răscolit până în adâncuri, am colecționat cât se putea și poate peste, am, și le voi păstra în inimă-ntr-un colțișor, pentru că sufletul îmi cere a cerne cuvinte, pentru a fi o făuritoare a unui crez scriitoresc, un gând a unei visătoare netrecătoare. A unei păsări ce vrea să cuprindă cerul și libertatea, a unui suflet dornic de iubire, de strălucirea momentului și de gânduri ce vor să fie înșirate frumos pe foaie prin penița vremii și a voinței de a lăsa în fața ochilor momente de memorie …

Apostol Cristina

Acest poet țăran genial

 Acest poet țăran genial

Cu o poezie care „să fie măcar o scamă de eternitate“, care îi îngăduie să atingă culmile absolutului. Sau, de ce nu, pe cele „în tristețea/ frunzelor pătate de destrăbălare“.

Am privit împreună mult timp coperțile cărților – imaginea unui poem sub care se ascunde fiecare titlu. Am intrat apoi, în miezul celor mai îndrăznețe combinații cu putință. Pasaje unicat. Prinși în ițele acestei urzeli ne minunam de miraculoasele asocieri. Curiozitatea creștea. Nu înainte de a le descoase cu o privire atât de discretă, fără constrângeri. De a le răscoli, „asemenea unor cărți de povești“. Ne-au bulversat uneori, alteori ne-au condus în locuri greu de suportat, greu de imaginat, „printre vânătăile timpului/... ale tot mai vulgarelor/ armistiții...“, cuvinte abrupte care te îndeamnă parcă să fugi din preajma lor, „cu pașii tot mai încurcați/ în rugii mersului spre nicăieri“. Sau să te oprești, să citești o dată, de două ori, până faci pace cu autorul, ba îl și placi, mai ales pentru stilul original – el însuși originar din Măiagul Gorjului, „pe coclaurile căruia/ sforăie roibi țesălați/ de fulgere aidoma/ unor spermatoizi/ lunatici“.

Bogat om. Cu o gospodărie de invidiat, cu capre, cu 2 copii la casele lor, cu femeia lui, dar mai ales cu poezia cea de toate zilele – cea care îi oferă chei care deschid infinit de multe porți.

Nu știu în ce măsură se intersectează viața lui cu poezia. Sau poezia este un mod de a se răcori fața de pierderea reperelor, valorilor. Sau singura lui monedă de schimb, propria carte care s-a deschis în el. Din care se inspiră. Una cutremurătoare.

De unde începe Eleodor Dinu „a o urca pe-o șa... pocnind un bici de zori/ cu miere de cucută“, a o îmbrăca în formule unicat, în contraste izbitoare, în poeme mai greu accesibile, presărate în: fântâni în orizont, zări epileptice, jurnal de moarte confuză, colivia de amurg, șlefuitorul de goluri, candelă de insomnii, boschetar în embrionul morții, virgule, stele de catran...

Iar noi, constrânși să înghițim „magmă de nimic/ din ochii distanțelor,/ hău în care freamătă fecund, memoria semințelor de gol... pradă/ lacrimilor unui vis făcut rană/ de propria-i prefăcătorie –/ cum obrajii unui răsărit/ pătat cu zboruri de păpădii“.

Eli Gîlcescu

cu Isabela Gîlcescu și Vianu Mureșan, „ieșiți din orgolii/și cucernici, trezindu-ne seara“ la Moșia Gâlceștilor

Să-mi strig mai bine melancolia

Mă părăsesc ca încercare gândurile.
Simţuri nu mai am; nici sens. N-am margini.

Eugenio Montale