O chestiune, încă pe „tapet“

O boală letală: vanitatea

Andrei PLEȘU

Nu scapă nimeni. Sau aproape nimeni. Loveşte în proşti (care devin fuduli) ca şi în deştepţi (care devin proşti). Sminteşte, în egală măsură, pe urîţi şi pe frumoşi, pe talentaţi şi pe netalentaţi, pe credincioşi şi pe atei, pe politicieni şi pe „simplii cetăţeni“, pe laici ca şi pe aparţinătorii clerului. Reuşeşte să transforme complexele de inferioritate în complexe de superioritate, încurajează impostura, amputează simţul ridicolului, inhibă orice urmă de umor, de decenţă, de generozitate. Eul propriu pîrjoleşte totul în jur: realitatea devine materia primă a unor ambiţii private, ceilalţi devin adversari sau unelte, viaţa nu mai e trăită decît ca o mare ocazie pentru un cult egolatru. Cazurile de vindecare sînt rare. E nevoie de efectul trezitor al unui eşec de proporţii, de vreo suferinţă destrămătoare, de uitarea de sine a unei îndrăgostiri absorbante sau a unei radicale schimbări de destin. De regulă însă, şi eşecul e citit tot în cheia vanităţii: sînt de vină ceilalţi, ţara, veacul, soarta. Iar dacă, prin concursul capricios al împrejurărilor, vanitosul ajunge, totuşi, în vîrful piramidei, oficiul lui va fi mereu pîndit de abuzul autoritar. Orice vanitos are în raniţă bastonul de dictator.

https://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/o-boala-letala-vanitatea-2

Dintr-un bob de grâu

Când scrii, ar trebui să auzi toate șoaptele, toate strigătele, toate vocile care plâng sau își spun dragostea, toate glasurile care-și urlă ura din negura trecutului.

Ngugi wa Thiong’o 

COSTANTIN BRANCUSI: „Am făcut şi eu paşi pe nisipul eternităţii.”

Întotdeauna, ceea ce m-a susținut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieții, am știut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Știam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Și nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viața, al bucuriei, e clădită toată opera mea.

Constantin Brâncuși, octombrie 1938, Conversații cu Ionel Jianu

Text publicat în Revista Fundațiilor Regale, nr.9, septembrie 1946.

Așa se câștigă!

Silviu Balanescu este în Kigali

Undeva de-a lungul timpului, te-ai schimbat și ai încetat să mai fii tu. Ai lăsat oamenii să arate cu degetul spre tine și să îți spună că nu ești bun. Și când lucrurile au început să meargă prost ai căutat ceva sau pe cineva pe care să arunci vina pentru că lucrurile merg prost. Lumea nu este tot timpul însorită și plină de curcubee. Lumea poate fi un loc dificil și plin de răutate. Și nu mă interesează cât de dur ești, viața te va lovi și te va ține la pământ veșnic, dacă o lași. Nici eu, nici tu, nimeni nu te poate lovi așa puternic cum te lovește viața. Dar nu e vorba despre cât de tare poți să lovești, ci despre cât de tare poți să fii lovit, și să continui să mergi înainte. AȘA se câștigă luptele. Acum, dacă știi cât valorezi, du-te în lume și cere ceea ce valorezi, dar trebuie să fii dispus să fii lovit, și nu ai voie să arăți cu degetul și să spui că nu ești ceea ce vrei să fii din cauza altora, lașii fac asta, iar tu nu ești un laș, ești mai bun de atât.
Dar până nu începi să crezi în tine nu ai o viață.

Rocky Balboa

IUBESC acest citat!!

Între cer și pământ

Cel ce moare se preface într-o clipă în trecut. Nu mai contează cât a fost el de important ori cât de bun, cât de mult și-a dorit să trăiască și câți oameni nu-și închipuiau viața fără el: te-am prins! îi zice moartea, și-atunci viața se scurge într-o clipă și omul se transformă în trecut. Tot ce însemna el se face o amintire pe care te chinui s-o păstrezi, ești un trădător dacă uiți. Să uiți cum arăta când își bea cafeaua. Să uiți cum râdea. Cum își ridica privirea. Și cu toate astea, cu toate astea uiți. Viața te împinge să uiți. Și vei uita încet, dar sigur, și durerea are să-ți sfâșie inima în bucăți. 

Jon Kalman Stefansson

Un miracol care trece neobservat

De ce avem o imagine atât de deformată a lumii? Explicațiile științifice și documentate le veți găsi la cei pe care-i menționam la început și nu doar la ei. Hans Rosling traduce în limbaj comun concluziile recente ale revoluției cognitive: avem o apetență pentru senzațional, suntem statisticieni catastrofali, nu gândim probabilistic, generalizăm cu prea mare ușurință, vedem peste tot creșteri liniare, ne uităm la cifre rupte din context, suntem fataliști, ne plac știrile negative și ne bazăm într-o proporție îngrijorătoare pe mass-media atunci când încercăm să discernem lumea din jur.

Radu Burnete

https://www.bookaholic.ro/povestea-cifrelor-seci-si-lumea-pe-care-refuzam-sa-o-vedem-factfulness-de-hans-rosling.html

Vianu Mureșan: „am învățat ceva mai important decât filosofia – să fii autentic, să nu umbli spoit, să nu te maimuțărești, să nu pozezi social sau cultural, să nu te dai cine nu ești, să-ți găsești măsura și rostul“

I.G.: Și pentru că am deschis discuția despre „Nebunul lui Dumnezeu”, destăinuiți câte ceva despre personajele romanului, personaje legate tainic unele de altele, vii, prinse în roata vieții și în mrejele unui creator nevăzut.

V.M.: Romanul pare să fie povestea Sfințișorului, student genial la început, un îndrăgostit encratic bântuit de viziuni, ajuns „mireasă a lui Dumnezeu” printr-o ciudată metanoia religioasă și travestiu-ul unei rochii de mireasă în care se plimba abulic, rătăcit pe străzile Clujului, pe unde îl mai găsește uneori cineva împotmolit în vreo pubelă. Un tinerel țicnit, blând, cu o stupefacție tainică întipărită pe chipul radios și-o lumină mistică licărindu-i în priviri, purtând un balț alb de mireasă pe cap, mânat parcă de vânt încoace și-ncolo pe trotuarele, prin parcurile și aleile orașului – asta e imaginea lui. Alienat, caraghios, blajin, vulnerabil și rătăcit prin viață, omul bun căruia nimic nu i se arată și nimic nu-i reușește, Sfințișorul este „alesul”, cel prin care se revelează nivelul degradării și deriziunii „întrupării” lui Dumnezeu în om, ceea ce nu mi-am propus să fie o blasfemie, ci o aplicație contextuală la teologia Întrupării. Michel de Certeau, de altfel, vedea în nebuni și cerșetori epifanii, personaje revelatoare ale prezenței lui Dumnezeu printre noi în lumea modernă, nihilistă și secularizată. Nebunul este fratele amărât al lui Christos în lumea noastră, cel puțin în versiunea pe care am prins-o eu în Sfințișor, și acest lucru transformă cartea mea într-o narațiune religioasă pe care o propun fără autoritate sau emfază, cu tristețe și inima zdrobită, fără pretenția de-a fi luată în serios de către cei care știu bine, profesionist cum e și ce vrea cu noi bunul Dumnezeu.

Doina este „iubita” Sfințișorului, care are atât rol de mamă, cât și de madonă în viața lui. Iubirea lor se consumă în fantasmă și emoție religioasă pentru că Sfințișorul nu trăiește de fapt în realitatea imediată. El este doar parțial întrupat sau mai bine spus accidental întrupat, un avorton îngeresc printre oameni, iubește ca-n vis și se exilează în lumea fantastică pe care mintea lui exaltată i-o oferă ca pe-un paradis. Doina este un personaj trist pentru că iubește pe cineva fără trup, de necuprins, cineva fără sânge și viață, un partener aproximativ cu un suflet mistic întins peste trup în loc de piele care-l face inaccesibil. Prinsă ca-ntr-o pacoste a destinului, nimic nu o va smulge din relația fantastică cu Sfințișorul, ajuns vagant mistic pe tărâmurile închipuirii înainte ca relația lor să fi avut caracterul de iubire între un bărbat și o femeie. De altfel cred că iubirile imposibile acumulează în ele tensiuni sufletești, emoții și fantasme din al căror ferment se poate hrăni vreme îndelungată cineva în drumul lui spre cer sau spre moarte. Susțin această erezie orfică.

Ștefan Cantor este terapeutul, profesor universitar și psihiatru faimos, care este rugat într-o zi să încerce să-l trateze pe Sfințișor. Își dă seama curând că nebunia pacientului său este o tramă religioasă, că în crizele lui cu manisfestări de delir lingvistic se exprimă pasaje, versete dintr-o evanghelie neagră a unui Logos damnat care acționează de-a-ndoaselea, nu prin creație, ci prin pocire, desființare, distrugere a lumii. Mai mult, terapeutul ajunge să se prindă în mintea delirantă a pacientului său și să fie posedat de „demonul” pe care dorea să-l scoată afară, încât după o vreme sfârșește prin a se purta el însuși ca un satir impudic, alcolic și caraghios, devenind o figură publică jalnică. Am scris aici o versiune personală a motivului „vânătorul vânat” pe care l-am deprins de la Giordano Bruno și l-am aplicat în domeniul psihiatriei. Pe de altă parte, Cantor este un mesia, are o sarcină majoră, să elibereze personajele și lumea de nebunie, păcatul care-o ține în stare de stupiditate și ignoranță, dar un mesia refractar, eșuat în frivolitatea ambițiilor personale, nevrednic de încrederea pe care Creatorul i-a acordat-o.

Există și un personaj simbolic, Zahei Dalai Thoab de care am avut nevoie ca să formulez acele versete mistice referitoare la facerea lumii într-o versiune care combină spiritul gnosticismului și cabala, versete care sunt așezate la începutul capitolelor și care oferă conținutul teologic al narațiunii. Acesta nu este creator, ci martor. El observă momentele principale ale facerii lumii și le dezvăluie. Eu m-am întrebat mereu, studiind modele ale creației lumii în mitologii variate: cine a văzut și a relatat cele petrecute? Acest Zahei este un spirit etern care nu are puteri creatoare, dar este menit să dezvăluie oamenilor felul în care a fost zămislită lumea lor de către un Creator la care n-au acces în mod nemijlocit. În romanul meu este vorba doar de lumea personajelor, care este și ea o lume în sine.

Alexandru e mai mult decât un personaj. Cartea de la care am preluat titlul „Nebunul lui Dumnezeu” a fost scrisă de el, în ficțiunea mea, dar a rămas nepublicată și s-a pierdut după moartea lui pretimpurie într-un accident de mină la Baia Sprie. Las să se înțeleagă înspre finalul romanului că ceea ce am făcut eu este o rescriere îngălată a acelei opere desăvârșite care din păcate n-a văzut lumina tiparului, și în acest mod îmi camuflez convingerea că noi, scriitorii, indiferent de nivelul la care ne ridicăm, suntem doar imitatori scăpătați, mediocri ai unui creator desăvârșit precum Demiurgul lui Platon din Timaios.

În realitate Alexandru Deac, mai mare decât mine cu aproape 20 de ani, a fost prietenul meu cel mai bun în adolescență când eram elev de liceu la Baia Mare. Muncea în mină pentru că avea rude fugite în străinătate, iar pe vremea comunismului unora ca el nu li se dădea voie să facă facultate. Avea o bibliotecă bună de filosofie și literatură clasică la el în garsonieră unde ne întâlneam și povesteam zile și nopți la rând. Putea să recite fără oprire ore în șir din diverși poeți de la Pindar, Properțiu, François Villon, până la Saint-John Perse, Odysseas Elitis, Arghezi ori Nichita Stănescu. M-a îngropat într-un maldăr de cărți de care știam că nu pot scăpa decât dacă le citesc, și am citit cu înverșurnare, apucat de un patos demențial, crezând că în mintea mea o să încapă toată literatura lumii. M-am semețit. Când n-am mai putut face față torentului literar ce mă inunda prin ochi, tot el m-a oprit și mi-a dat dezlegare să fac pe deșteptul și să-mi încerc pana.

De la el am învățat mai multă filosofie decât mai târziu, în cei cinci ani de facultate, de la profesorii pe care i-am avut la Cluj, și amînvățat ceva mai important decât filosofia – să fii autentic, să nu umblispoit, să nu te maimuțărești, să nu pozezi social sau cultural, să nu te daicine nu ești, să-ți găsești măsura și rostul meșterind asupra sufletului tău ca cioplitorii în piatră din Maramureș. M-am copt la focul minții lui, figura lui mi-a servit de model, el mi-a nevedit și mi-a țesut pânza sufletească făcându-mă să arăt așa cum sunt încă și azi. Am scris Nebunul ... de dorul lui și ca să-l țin treaz, să-l abat din moarte în paginile cărții mele. De aceea el nu este doar personaj, ci este un demiurg al cărții mele.

Isabela Gîlcescu

http://www.observatorul.com/articles_main.asp?action=articleviewdetail&ID=19223