O veșnică problemă

„Daca iei un câine flămând și îi dai de mâncare, nu te va mușca. Aceasta este cea mai importantă diferență între un câine și un om.“ Mark Twain

Dacă un român trece pe lângă un altul care moare de foame, singura lui grijă este să-l interogheze de ce – mama lui! – îi este foame.

Nu prea mai imi vine să scriu în ultima vreme, nu atât datorită problemelor mele cu locuința, ci cred că mai degrabă dezgustului de a-mi mai pune în scris urletele tăcute pe care le scot zi de zi, așa cum face majoritatea românilor, dar care seamănă a mult zgomot pentru nimic.

Ceea ce scriu nu e interesant nici cât negru sub unghie , de vreme ce nu face referire la vreo inimioară ori o invitație la o cafeluță virtuală, sau cum arată chiloții cutărei vedete filmată în nu știu care emisiune tv., de aceea, vă rog, nu citiți!

Pur și simplu, zilnic se întâmplă fapte care mă fac să cred că mulți din cei ce trăiesc în jurul meu nu merită să aibă vreo țară. Nici măcar cea mai vitregită de pe fața pământului. Cred că și aia ar geme, la fel de mută ca și Românica, de multitudinea de idioți pe care o generează cel ce se cheamă poporul român. E ca păcatul originar, doar că nu e un păcat, ci un fapt trist: românul se naște cu un handicap pe care trebuie să-l depășească pentru a ajunge mediocru. Ceea ce e destul de greu, pentru că idiotul are câteva obiceiuri proaste: vrea ca lumea să se adapteze la el, crede că toți îi datorează ceva, nu renunță la o părere eronată chiar dacă-i demonstrezi că e o idioțenie și, mai presus de orice, e convins că nu poate greși. E greu să discuți normal cu un animal convins că le știe pe toate și că face totul bine.

Altfel, suntem un popor de ingrați, ce se cred ca indivizi unul mai deștept decât altul, se pricep la orice, dar, în fapt, nu se pricep la nimic, infatuați ce încearcă prin orice mijloace să își demonstreze superioritatea, sărăntoci care nu au bani să treacă strada, dar stau cu mașini de zeci de mii de euro în fața blocului, mincinoși la care geme tabelul cu întreținerea de câte datorii au, dar abia cară coșul la Kaufland de plin ce e.

Un popor care a învățat mai repede să fure și să-și prostească aproapele decât să ajute, un popor care își învață copiii să fie mai repede curve și hoți, decât să le ofere o educație, un popor care a schimbat frica de a deschide gura pe frica de a nu avea bani să-și plătească facturile, un popor lipsit de orice brumă de bun simț față de cel de alături.

Un popor ce trăiește pe datorie, pe pielea ursului din pădure, pe banii altora, pe prosteală, pe jaf și furtișag, pe minciună și snobism, pe ce vrei tu numai pe ce trebuie nu.

Un popor ieftin ca și mărfurile pe care se bucură că le cumpără zilnic fără să se gândească cui fac rău, un plătitor de impozite fricos, dar plin de ifose și „deșteptăciune“, onestitatea lui însemnând „jur pe mama“.

Astfel, tare mă tem că în curând văcuța asta de Românica o să fie doar o amintire în câteva poze pierdute prin sertarele popoarelor adevărate...

George Lixandru

Maica Benedicta de la Văratec

Per total nu m-am gandit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atat de importanta incat sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o indeplinea fragmentul acela din mine.

...Cand eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. In jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe inca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat insa nici pana azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea in public, nu m-am vindecat. In intreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de cate ori le vorbeam studentilor. Si aveam pana la sase ore pe zi. Eram inclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub inraurirea ideilor care se succedau in mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decat dupa 50 de ani, cand am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut insa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Inaintea sfarsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.

..Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin inca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte stranse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. In ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir in acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au incetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Il caut pe Dumnezeu.

....Cei care ma viziteaza acum il cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai varstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta in atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o intelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am incercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam intr-o lume sigura, in masura in care cultul valorilor stabile iti poate da tie sensul unei stabilitati.

...Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt intr-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori in care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem insa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se intampla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era inlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mantuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta...

... Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai canta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a inceput sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.

... Din fericire, mai sunt cativa scriitori din cei vechi. Nu stiu in ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma intreb insa de ce nu mai scriu cei vechi - D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii in numele postmodernismului. Am incercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am intrebat pe ei. N-au fost in stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi - totul este faramitat - mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers - ne diseminam, ne risipim.

... Eu nu inteleg un lucru: cand e atata frumusete intreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, cand eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca faramitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea intoarce la Johann Sebastian Bach?

  ... De la Freud incoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul in locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau - nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum "cuviinta", cuvantul acesta, a disparut din dictionar.

... Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul in care ne purtam ucide frumusetea. "Trupul este cortul lui Dumnezeu", a spus Pavel. Ce facem noi cu el? il expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a intamplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savarsit o crima. Fiorul primei intalniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se intampla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat inca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bantuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urat, si asta e bine. Mantuitorul este in noi, e lumina necreata, si noi il pironim cu fiecare cuvant al nostru, rau sau murdar.

... Pentru mine, marea poezie a fost intotdeauna baia de frumusete in care m-am cufundat cand am avut nevoie de intrarea in alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. In poezie te cufunzi pentru a te intoarce cu frumusete. In rugaciune intri pentru a te integra absolutului.

... Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba. (...) Moartea pentru mine inseamna eliberarea de acest trup. Trecerea in lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea in lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mantuitorul stie... 

Zoe Dumitrescu Bușulenga

Un citat... inevitabil, azi

Lăsaţi-mă să alerg, să îmi văd visul, să văd miracolul! Nu vreau să mă opresc, în noaptea asta lăsaţi-mă să trăiesc departe, la capătul lumii, numai în noaptea asta! Apoi mă voi întoarce.

Alessandro Baricco

Cu povara atâtor cruci

Atâtora clipe.

Și atât de absurd, atât de nedrept, în fața durerii care nu renunță.

Înjosiți, abandonați, învinși, dar și captivi îndoielii, inegalității, discriminării. 
Neșansele noastre, șansele lor.

De nesuportat tot răul ce se petrece sub ochii noștri. Și mii de întrebări, frământări peste frământări. Tot răul, până când nimeni nu mai întreabă de necaz, de ajutor, de șiretlicuri la vedere și de minciuni fără înconjur. Și cât de greu un sfărșit fără sfârșit, cât de greu noi fără noi, distruși pe dinăuntru. Cât de greu să-i răsplătim cum se cuvine azi, pe cei care n-au știut să se apere, măcar azi, să nu-i contrazicem, și dacă nu putem, măcar să ne prefacem, într-un  gest de credință. Măcar azi.

Eli Gîlcescu

Un citat... inevitabil, azi

Dacă vii la voia întâmplării, eu niciodată nu voi şti la care ceas să-mi împodobesc sufletul. 

Antoine de Saint-Exupery

Viața, un miracol

Se poate observa ca exista persoane cu care atunci cand stai de vorba, te simti bine. Cu cat mai mult stai alaturi de persoana respectiva, cu atat mai bine te simti, si te gandesti: acest om este un prieten bun, un prieten adevarat. Alaturi de asemenea prieteni, poti sa discuti tot felul de lucruri fara sa-ti fie frica de ridiculizare sau agresivitate sau rautate, poti sa te joci si sa faci tot felul de lucruri faine si traznite, poti chiar sa nu vorbesti nimic daca n-ai chef. Si orice ai face, e ok, pentru ca pur si simplu te simti bine alaturi de persoanele respective. Este mai greu de gasit asa ceva intre adulti, dar copiii si adolescentii au asemenea prieteni si simt asemenea bucurie in mod obisnuit.

Senzatia acesta de bunatate si prietenie este ceea ce se cere pentru a fi capabil sa mentii cu usurinta un gand, timp de 17 secunde, si chiar mentinerea gandului despre o asemenea prietenie iti poate asigura atragerea unui asemenea grup de prieteni in viata ta, ca si Combustia care sa iti asigure entuziasmul necesar.
Pe masura ce putem sa facem asemenea lucru in mod deliberat, putem sa vedem cum Universul ne raspunde si cum devenim fiinte aliniate cu Forta Creatoare, deci chiar ceea ce am venit aici sa constientizam.

Fiecare si-a spus in viata ceva de genul: “Voi intra in aceasta mare a contrastelor, si observand un contrast aici, un contrast acolo, voi putea cu usurinta sa ajung la o concluzie”. Odata ce ajungem la o concluzie, tot ce avem de facut este sa mentinem aceasta vibratie in gand, pana cand vom obtine suficienta forta de a ne manifesta vibratia ideii noastre, pe care Universul va face tot posibilul sa o manifeste de dragul nostru.

Deci in acest sens, fiecare om este un creator in aceasta lume, si dezvoltarea capacitatii noastre mentale este un lucru de dorit, avand grija sa folosim intotdeauna ca monitor, corpul emotional .

Eu am constatat acest lucru prin faptul ca traiesc viata ca pe un miracol. Am mare grija ce gandesc, pentru ca INTOTDEAUNA gandul meu se indeplineste, bineinteles, in viata mea. Nu sunt de acord sa iau nimanui liberul arbitru si sansa de a deveni creator, pentru ca asa cum este un Univers, tot la fel pot sa (co)existe o infinitate de Universuri, si fiecare om, fiecare creator, are de fapt in stapanirea sa o lume – lumea sa interioara, in care tot ce este, este efectiv creat chiar din substanta gandurilor sale.

AUTORI-Esther Hicks si Abraham Hicks

Un citat... inevitabil, azi

Scripturile ne spun că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul şi-asemănarea Sa. Dacă lucrurile s-au petrecut aşa, mă-ntreb cum de-am ieşit noi, oamenii, atîta de urîţi pe dinăuntru şi cum de nu există nici o armonie între ce aratăm a fi şi ce sîntem.

Ileana Vulpescu