Ultima pălărie

„Am împlint 75 de ani. La vârsta asta, sfârșitul este după colțul casei. Altă pălărie nu mai apuc să-mi cumpăr. Ce titlu mai potrivit puteam să găsesc?” (Ion Sofia Manolescu) Vine o vreme când multe ți se întâmplă pentru ultima oară. Inclusiv viața. Vine o vreme când sfârșitul se simte mai apăsat. Stă ascuns după colțul casei. Vine o vreme când multe ți se întâmplă pentru ultima oară. Inclusiv viața. Dom’ Sofica, evocat cândva cu tandrețe și umor de Nicolae Prelipceanu, a scris, pe la sfârșitul anilor '30, o poezie care cuprindea și versurile: „A murit poetul Călinescu,/ Mâine o să moară Manolescu,/ Poimâine un altul o să moară./ Ce frumoasă viaţă literară!” Actorii pleacă, viața literară rămâne. Și poate că e frumoasă, tocmai pentru că distribuțiile se schimbă. (Dorin Tudoran)

Ei bine, un citat

Reading is an escape, an education, a delving into the brain of another human being on such an intimate level that every nuance of thought, every snapping of synapse, every slippery desire of the author is laid open before you like, well, a book.

Cititul este o evadare, o educație, o adâncire în creierul altei ființe umane la un nivel atât de intim încât fiecare nuanță de gândire, fiecare ruptură de sinapsă, fiecare dorință alunecoasă a autorului îți este expusă înaintea ta ca, ei bine, o carte. 

Cynthia Heimel

 

Dintre Bunii aceștia

Eveline Păuna 

Eu aș vrea să fiu prietenă cu toți seniorii din Lume. E atâta bunătate în ochii lor încât cred că sensul vieții e tocmai această Lumină. Și aș face un Pact cu Dumnezeu, ca dacă tot trebuie să acceptăm că nu suntem Nemuritori, atunci măcar să ne lase tuturor demnitatea de a duce vertical toți anii. Citeam zilele trecute știrea că Alain Delon, Marele Alain Delon, Simbolul Alain Delon face demersurile pentru a-i fi acceptată cererea de sinucidere asistată. Eutanasiere... motivând că s-a bucurat de toate frumusețile vieții și că e îngrozit de perspectivele următorilor ani.

Am stat azi la rând, într-un context... cu bunici. Bunicii cuiva sau... bunicii nimănui. Pierdusem demult ora programării deoarece "nu se respectă aici". Sunt bătrâni neputincioși, așteptând, tremurând. De tremurat spun că tremură și acasă, pentru că nu au bani să se încălzească. Sunt bătrâni care plâng și lacrimile care li se rostogolesc pe obrajii brăzdați de viață par de plumb. Au greutăți pe care doar ei le știu.

Se uită la mine și mă cred copil. Mă întreabă câți ani am și odată cu răspunsul vine remarca "de-o seamă cu Revoluția". Mai vine un tânăr care le flutură în fața ochilor că noi le plătim pensiile și se plânge de impozite. Deși oamenii aceștia au cotizat la viața lor... Cu impozitele îl înțeleg și eu... dar altfel îi spun că nu are dreptate.

Dintre Bunii aceștia, poate că în fața noastră e învățătorul cuiva... Iar acum nu cred că a cutezat vreunul să-și dorească o călătorie, nu cred că au haine noi, nu cred că se mai gândesc măcar la spectacole sau cărți... și nu cred că își mai permit vreo prăjitură.

Dacă El, Alain Delon... Ei ce să mai...

Le privesc mâinile... zbârcite, crispate, tremurânde...

Și, cu toate acestea, au decența de a nu pune poverile lor pe umerii generației mele...

Ei sunt oameni de Aur... dar noi cheltuim și purtăm tinichele.

Bătrânii sunt cărți de istorie, știu glume, sunt dornici de vorbă. Scoteți-vă nasurile din telefoane, mai coborâți-le de sus și împrieteniți-vă cu ei. Bătrânețea este o etapă a vieții, ca oricare alta. Nu le șterge prestanța Domnilor și farmecul Doamnelor. Sau... nu ar trebui să îngăduim să facă asta.

Bătrânețea... să nu o mai amendăm!

Pe marginea pururi senină a singurătății

Nichita Danilov

Ioan Es. Pop face parte din lista foarte scurtă a poeților pentru care limba română tinde să se transforme într-o singură metaforă, menită să adâncească până la disoluție, cunoașterea de sine și pierderea de sine a condiției umane.

Deseori această cunoaștere, ca de altfel, și această listă, acoperită de broboane de sudoare, dar și de alcooluri tari, după cum spune însuși poetul, începe cu sine și se termină cu sine.

Ajuns aproape dincolo de apogeul carierei sale, Ioan Es. Pop scrie și citește, stând pe marginea pururi senină a singurătății sale, înconjurat de imaginile propriului său eu ca de un evantai de cărți de joc, doar paginile cărților „cu foi tăcute”, din care însă răzbat strigătele și gemetele unor suflete pierdute.

Înainte de ajunge Ion Es Pop, Ioan Es Pop, în starea sa larvară, țesându-și cu migală sinele, precum viermele de mătase, a trecut prin mai multe metamorfoze. A fost o vreme, după cum mărturisește singur, Eminescu, scriind Luceafărul și Călin – file de poveste, apoi am fost o vreme Lucian Blaga, când a scris și a rescris Poemele luminii și Nebănuite trepte, apoi Nichita Stănescu, când a încercat să rescrie Roșul vertical și Elegiile... A fost o vreme T.S. Eliot, când a rescris retras într-un apartament devastat de războiul pe care-l purta cu propria-i devenire, Țara pierdută. A fost apoi, la un loc, Poe, Dostoievski, Kafka și Joyce, pentru ca în cele din urmă să devină el însuși.

La mulți, mulți ani și multă sănătate, dragă Ioan Es. Pop!

27 martie 2022

Oh, Lord, had you been my friend

 

Spiridon Popescu și Lucas 
20.03.2015
Târgu Jiu

Nu ruga pe nimeni

... să vorbească despre tine,

nici măcar dispreţuitor. Şi când trece timpul

şi tu vezi că numele tău circulă printre oameni,

nu-l lua în seamă...

Gândeşte-te: a devenit rău şi dezbară-te de el.

Ia altul, oricare, pentru ca Dumnezeu să te poată chema noaptea.

Şi tăinuieşte-l de toţi.

Rainer Maria Rilke

Femei de demult, de acum

Ce ar putea avea in comun o intelectuala de la inceputul secolului XX si o femeie moderna? Catherine Pozzi, cu un tata celebru – medicul Samuel-Jean Pozzi, admirat in epoca, dar si in zilele noastre –, prezenta constant in saloanele pariziene, prietena cu Rilke si Anna de Noailles, a fost nefericita in tumultuoasa ei legatura amoroasa cu Paul Valery. Astazi, Claudia este prinsa de cativa ani intr-o relatie toxica, ciudata, incalcita. Desi le desparte un secol, cele doua par sa aiba aceeasi poveste de dragoste trista. De ce? Exista, oare, un fel de gena a nefericirii, rebela, autonoma si, mai mult, specifica femeilor? E greu de spus, insa povestile colaterale din carte arata ca exista multe alte femei care traiesc un fel de nefericire foarte asemanatoare. Femei de demult si de acum.

„Încît, pentru reconstituirea nefericirii ei, A.L. nu se poate bizui decît pe jurnalul și pe scrisorile sale către celebrul ei amant. Astfel că trebuie să recurgă la ficțiune pentru a acoperi zonele albe din viața personajului său. Analiza psihologică pe care i-o face A.L. Catherinei te tulbură. E de o profunzime sfîșietoare, în cuvinte care-ți rămîn în minte. (Cristian Teodorescu)

Celălalt personaj al Nefericirilor paralele, Claudia, are o viață mult mai complicată decît Catherine, dar fără mare anvergură intelectuală și nici cea mai mică dorință de a scrie. Fără confidențele pe care i le face psihologului ei, care e A.L., ar fi rămas una dintre nefericitele despre care nu știe nimeni și care, după o căsnicie ratată, își ratează și iubirea vieții. Și ea, și Paul sînt convinși că și-au găsit în celălalt sufletul pereche, doar că Paul, pe care îl redescoperă într-o întîlnire pe net cu colegii de clasă, are și el ceva în comun cu celebrul său tiz, nu vrea să renunțe la familia sa de dragul Claudiei. Se complace, iar dacă ea îi cere să aleagă, o amenință c-o părăsește. O poveste pe cît de complicată în epica ei, pe atît de simplă, brutal de simplă în alternativă. Claudia, care vrea, ca și Catherine, totul sau nimic, se mulțumește în cele din urmă cu puțin, decît cu nimic. Nici vorbă, viața celor două ar cere fiecare în parte cîte un roman. Aurora Liiceanu nu vrea să treacă dincolo de reduta eseului psihologic. Un eseu și sclipitor, și tulburător, cu final deschis: „Și ea îl așteaptă…“. (Crisstian Teodorescu)

Aurora Liiceanu, Totdeauna singură. Nefericiri paralele, Editura Polirom, 2022.