Un citat... greu de închipuit

Din viața care mi-a fost dată am învățat să nu mă mai mir de nimic. Fățărnicia și răutatea n-au margini. Fățărnicia măcar are un scop. Dar răutatea gratuită are proporții greu de închipuit.

Ileana Vulpescu

Varia mathematica

0¹ =0; 0 ² =0;  0³ =0; 0⁴ =0;  0⁵ =0 ^…  0ⁿ =0

„O nulitate ridicată la putere tot nulitate rămâne.“

Un citat... pentru viitor

Dacă un popor n-are o tinerime entuziastă, cultă și cu dor de țară, este pierdut pentru totdeauna. Aceste vlăstare ale tinereții țin pe umerii lor viitorul, precum odinioară Atlas ținea Pământul.

Vasile Conta

http://webcultura.ro/cum-sa-treci-frumos-prin-viata/

Și totuși, ce-i de făcut?

Mărturisesc, de pildă, nu fără oarecare teamă – căci sună cît se poate de ”incorect” – că democraţia a ajuns, pentru mine, un concept dilematic. Nu mai ştiu ce să cred. Ştiu vorba lui Churchill (”Democraţia este cea mai proastă formă de guvernămînt, cu excepţia tuturor celorlalte”), o vorbă care poate fi dată drept exemplu de manual pentru definiţia unei adevărate (insolubile) dileme. Şi totuşi, ce-i de făcut? Cum să cred într-un regim politic prin a cărui mecanică legitimă, Socrate a fost condamnat la moarte şi Hitler adus la putere? Cum să cred în democraţie, cînd practica ei aduce la conducerea ţării un provincial şmecher şi ţanţoş, cu liota lui de diletanţi, semidocţi şi pipiţe, care îmi vor administra viaţa? Cum să cred în democraţie, cînd, datorită ei, o ţară ca Statele Unite ajunge pe mîna unui mahalagiu oblu, încîntat de sine şi de gîndirea sa de rîndaş parvenit? Cum să cred în democraţie cînd, prin referendum, Marea Britanie s-a rupt de Uniunea Europeană, deşi, întrebaţi ce-au votat, o puzderie de englezi au admis că n-au ştiut exact despre ce e vorba? Cum să cred în democraţie, cînd bietul Vadim s-a impus, prin vot, în anul 2000, drept (iminent) prezidenţiabil? În asemenea cazuri, dacă mă decid să accept, prin absurd, democraţia, trebuie să-mi dirijez nemulţumirea către electorat, adică să bombăn poporul, ceea ce, iarăşi, nu se face. (Pe de altă parte, nici convingerea unor săteni din Prahova că Biblia a fost scrisă de popa din Târgovişte nu mă stimulează să le acord acelaşi drept de vot pe care îl acord, justificat, lui Mihai Şora, sau lui Cărtărescu. Evident, sunt bolnav de ”elitism”).

http://adevarul.ro/news/politica/dileme-stupori-resemnare-1_5885b80b5ab6550cb8b5f214/index.html


Cum să cred în democraţie, cînd practica ei aduce la conducerea ţării un provincial şmecher şi ţanţoş, cu liota lui de diletanţi, semidocţi şi pipiţe, care îmi vor administra viaţa?

Un citat... de încredere

Vor exista mereu oameni care te vor răni, așa că trebuie să ai grijă în cine ai încredere a doua oară.

Gabriel Garcia Marquez

Pentru că Eminescu este tot timpul. Nu doar atunci când

Am spânzurat căința și-am răstignit iertarea

Nu mai adie doină prin crengile de fag

Pe zilele de mâine am așternut uitarea

Tu iarta-ne, Eminul nostru drag

Din visul de frăție făcut-am munți de ură

Din cântece de leagăn, privire de arțag

Românii de români azi nu se mai îndură

Tu iarta-ne, Eminul nostru drag

Am extirpat ce-i bun și sfânt în noi

Nu ne mai trece dorul al vieții noastre prag

Mânjim cu nepăsarea morminte de eroi

Tu iarta-ne, Eminul nostru drag

Și dacă ești întâiul vinovat

C-aproape-i dispărut acest popor

Nu te-am iertat, nu te iertăm

Ne iartă tu, Emin nemuritor. (Mircea Rusu)

De aceea Eminescu e cel mai mare poet pentru că e întemeietor de limbă. Al culturii e oricare, de la Minulescu la Cotruș, de la Șt. O. Iosif la Tradem. Dar al limbii e unul singur. El nu a artisticizat limba, ca Nichita Stănescu, nu i-a răscolit esențele muntenești extraordinare, cum a făcut Tudor Arghezi, ci a întemeiat-o în lirism și în echilibru. De aceea Eminescu nu e în primul rând cultură ci, cumva, inevitabil, printre multe altele, cultură. Limba e marea realizare a lui Eminescu, nu cultura (desigur că ea se datorează și culturii, asta e de la sine înțeles), dar nu e în primul rând cultura marele său merit. Aceea, aș îndrăzni să spun că aproape nu e a lui, ci e ulterioară, realizată prin mit și filologie, descălecată din el. Eminescu e, în primul rând, al limbii române. Faptul că e intraductibil dovedește că are taină. Sunt atâția care scriu pentru a fi traduși... Ziua Culturii Naționale (legiferată suspect, în ultimii ani) e, prin urmare, o diversiune politică degradantă. Eminescu e limba, înainte de a fi cultura. (Darie Ducan)

Pentru că Eminescu este tot timpul. Nu doar atunci când

Cel mai trist lucru care i s-ar putea întâmpla unui scriitor ar fi să devină ingredient în zacusca națională. Abia atunci el și-ar pierde cititorii: prin pletoră, emfază, kitsch. Dacă ții balerina de porțelan pe televizor nu înseamnă neapărat că ești un pasionat de Giselle sau de Lacul lebedelor. (Mihai Șora)

Un citat... în grația divină

Atunci când spunem „nu“ încercării celorlalți de a ne manipula, spunem „da“ încrederii în sine. Refuzând sî fim modelați conform ideii altcuiva despre felul în care ar trebui să fim ne adâncim în noi inșine, ne confruntăm cu propriile noastre resurse și învățăm să ne încredem în ele. Ne găsim direcția autentică și invităm grația divină să intre spontan în viețile noastre. Spiritualitatea noastră nu este dobândită în ceruri, este ceva ce câștigăm în tranșeele vieții de fiecare zi.  

Paul Ferrini

A trăi suferința ca o bucurie şi ca o înnobilare

A trăi suferința ca o bucurie şi ca o înnobilare, ca o noblețe, este la îndemâna oricui. Dar noi nu conştientizăm lucrul ăsta, avem inima împietrită, am pierdut această sensibilitate. Sunt foarte multe căile de a pierde un dar divin. Motivul cel mai la îndemână este indiferența noastră: nu suntem conştienți cine suntem, de unde venim, unde mergem, care e menirea noastră, preocupările noastre sunt foarte limitate. Din păcate, Psalmul 38 este valabil pentru foarte multă lume: ducem o viață instinctuală, pierdem duhul trăirii, duhovnicia, trăim ca animalele, instinctual – ne sculăm, ne culcăm, bem, mâncăm, ne bucurăm…

„Eu îți dau ceea ce tu alegi” , Aspazia Oțel Petrescu

http://www.familiaortodoxa.ro/2017/01/11/dumnezeu-poate-sa-intoarca-orice-rau-in-bine/

Rămân unde nimeni nu a avut încredere că ajung

Iarna nu este un anotimp pentru toti oamenii, la fel cum nici moartea nu e poarta prin care sa te poti intoarce. Iarna iti da curajul de a te privi asa cum esti, te impiedica sa te minti, te indruma spre singurul tau rost. Iarna te trage de manecile fiintei tale pana te scutura de chiciura pe care o credeai normala si te forteaza sa-ti rostesti numele asa cum ti-a fost el dat. Este o binecuvantare sa-ti raspunda la intrebari. Iarna - datorita ei simt, aflu, descopar. Iarna mi-a facut mereu bine fara sa astepte multumiri pentru asta. „Fa bine celorlalti, se va intoarce la tine in cele mai neobisnuite moduri“, spune o vorba veche, dar daca faci bine sperand sa se intoarca la tine nu cred ca se poate numi bine. Din aripile mele obosite se scurge veninul lui ieri, aspru, alunecand in tacere, neindemanatic, caci nu cunoaste dezlegarea. Mi-e greu sa ma mai recunosc in ultima vreme, nimic din ce stiam nu mai este valabil, credeam ca stiu cine sunt cei in care ma pot increde si, desi stiu adevarul de ceva timp, abia acum doare. Conturu-mi altadata clar mi-e trist si greu de tinut in frau. Luna plina ce a rasarit in mine nu e orice fel de luna plina. Din mine a plecat tot ce credeam ca sunt. Sa ma fi preschimbat din apa in vin si eu? Nu stiu, dar cuvantul suna altfel de ceva vreme in mangaierea lui dulce, curgand prin sangele meu. Suflarile mele se asaza incete si rare in rigola noului eu, pe pagina aceea alba a izvorului meu de viata. Si cu mainile incerc sa-mi trag sufletul pe calea vie, si cu limba rostesc fiecare acasa, ca atunci cand rugaciunile isi fac efectul inainte de a fi gandite. Radacinile mele sunt ca plumbul, ca talpile celor desculti ce au ales acelasi drum. In directia mea isi intinde iubirea arcul tintuindu-ma in cuvinte masurate cu privirea de moarte. Nu-mi mai port vesnicia pe umar, raman unde nimeni nu a avut incredere ca ajung. 
Ai intarziat prea mult, suflete, si timpul s-a scurs in acea mare mai albastra ca mine. Firul dintre noi s-a topit si numele meu nu se mai scrie astazi in nisipul palmei tale. Am tacut, am crescut, am echilibrat intregul in absenta ta. De astazi sunt eu fara de tine. Mai obosita, mai trista, mai nevie, dar sunt. Cuvintele mi-au sapat intr-o stanca lacas de odihna, pentru ca pietrele au nevoie de mine. Inima mea, altadata fara cusaturi sau defecte, s-a eliberat in timp ce timpul te-a uitat. A fost prea lunga asteptarea sau poate te-ai luat cu altele. Nu stiu. Nu mai am ce sa vand ca sa astept venirea ta, nici cioburi, nici ganduri, nici raze, nici carti. Ramai acolo unde ai ales sa fii! Petalele mele nu mai au liber la caderea lina de dinainte de tacerea mea, iar nepasarea lor imi spune totul. Doar eu mai pot cadea de pe raftul pe care m-ai asezat cand am venit aici. Am privit, am visat, am ascultat, am dorit, am sperat chiar daca vechi e totul acum. Calatoria mea se apropie de acasa si filele cartii mele sunt pline, sunt scrise, sunt vii. Banal, dar in livada din care am facut parte s-au strans fructele si pasarile si-au purtat povara mai departe si ele. Prin coaja inimii mele sangerez de dor, am ajuns insa la capat si la o rasuflare distanta de malul norului de care sagetile mele s-au prins. De acolo voi vedea alba panza a corabiei tale si am sa ma bucur ca ai ales sa existi iar. In ochii mei lacrimile au adus un curcubeu la viata, ars in carnea cerului meu senin. Fii cel ce ai ales sa fii si am sa respir in tacere, topindu-ma, caci probabil voi cadea din nou pe pamant, ploaie fiind. Sunt eu si fara tine si, desi e greu, e bine. Si e iarna...

Elena Loretta Popa

Pe nimic nu se poate jura pe lumea asta!

Pe nimic nu se poate jura pe lumea asta!