duminică, 22 august 2021

The island of the Missing Trees

 Celebra scriitoare turcă Elif Shafak, refugiată la Londra, a lansat un nou roman ”The Island of the Missing Trees” (Insula copacilor dispăruți) care spune povestea unei adolescente ce tocmai și-a pierdut mama. 


Ada, în vârstă de 16 ani, suferă după ce tocmai și-a pierdut mama și este profund traumatizată de refuzul constant al părinților ei de a discuta despre moștenirea cipriotă a familiei. 
Povestea Adei merge într-un trecut marcat de conflictul din 1974, din Cipru, când părinții ei s-au îndrăgostit, cei doi iubți fiind de etnii diferite-greacă și turcă. Părinții vor emigra în cele din urmă la Londra. 

În mare parte, povestea este spusă de un smochin înțelept, Shafak folosindu-se de această traumă transmisă de-a lungul mai multor generații pentru a vorbi despre iubire și durere, cu forța narativă cu care și-a obișnuit fanii.

sâmbătă, 14 august 2021

Dorlotați și diadohi

Edward Hirsch – Cum să citești un poem și să te îndrăgostești de poezie

Privire nedeformată de jocuri de putere literară sau de orgolii de grup

Ovidiu Șimonca: Sînt doar poeţi postbelici. A existat un criteriu de selecţie?

Nicolae Coande: Nu m-am dus atît de departe în trecut, și-apoi a avut cine să se ocupe de poezia antebelică. Mă mir totuși că nu e nimeni la noi să scrie o istorie personală a poeziei, în genul celei făcute de Edward Hirsch – Cum să citești un poem și să te îndrăgostești de poezie. Sin­gurul criteriu după care am lucrat e valoarea în sine a poeziei acestora, iar unora dintre cei mai puțin cunoscuți sau dorlotați de juriile unor premii literare cred că le fac dreptate punîndu-i alături de alții cu o notorietate dobîndită devreme. Există o schismă privind maniera în care sînt receptați anumiți poeți, un clivaj creat poate fără voie, poate din nepăsare, între poeți care ar merita o aceeași atenție – doar că unii sînt mai atenți la PR, în vreme ce alții acuză sindromul provinciei. Ajuns aici, trebuie să spun că revistele din provincie nu-și ajută poeții buni așa cum ar trebui. Tributare încă unui anumit localism, cu ochii la barometrele din Capitală, pe care le aplaudă și le desfid în același timp, ele păcătuiesc însă printr-o nediferențiere crasă în receptarea critică din zonele lor: publică și comentează de-a valma poeți fără personalitate, ceea ce sufocă poezia bună care se scrie aici. Dacă e ceva diferit la revistele bucureștene față de cele din provincie, e chiar ceea ce numim instanța critică. Privită din apropiere, provincia este adesea o plasă de păianjen în care tresaltă tot felul de „musculițe“, iar păianjenii cu rubrici sînt încîntați să fie asaltați de aceste musculițe care se roagă să fie astfel „prinse“. Nu mai vorbesc despre nevoia acestor diadohi locali de a fi în trend scriind despre poeți confirmați la „centru“, adesea din pură obediență sau pentru a fi în pas cu moda. Pot înțelege chiar și asta – însă de ce după o activitate atît de laborioasă nu apar aici sintezele, micile istorii, compendiile?

Cununi kitsch de lauri, diplome prost mîzgălite și o masă la birtul local

O.S: Aveţi regrete că nu sînt anumiţi poeţi şi poete?

N.C.: Da. Noi am discutat cîndva la telefon despre asta și eu am mărturisit. Însă nu voi da nume, ar fi tardiv și inacceptabil pentru spiritul cărții. Nu am mai avut forța de a prinde și acei poeți/acele poete în cartea mea, dar nu disper: aș putea în cîțiva ani, nu mulți, reveni cu o ediție a doua a cărții incluzînd absenți valoroși. Nu consider cartea asta finită, ci în lucru – sînt un vechi muncitor în poezia română, una dintre, n-o spun doar eu, cele mai valoroase din Europa la ora actuală. Și totuși, slab tradusă și fără ecou critic major. 

Poezia se interpretează relativ ușor, dar se citește greu

O.S.: Puteţi să daţi cîteva exemple concrete de interpretări noi ale poeziei celor comentaţi, care nu sînt în nici o istorie a literaturii, în nici o cronică, pe care le lansaţi prin această carte?

N.C.: Ar însemna să știu pe de rost interpretările de care au avut parte poeții în diferitele istorii publicate pînă acum – o astfel de memorie nu posed. Am citit și citesc comentariile celor mai buni critici de la noi sau ale poeților care scriu bine despre poezie. Însă eu nu am scris aceste studii/cronici cu ochii la istoriile literare publicate la noi, cel puțin după 1989. Competiția mea, pariul meu, e cu mine însumi: accept limitele interpretării mele ca și aventura care mă împinge în teritoriile poeziei românești cuprinse aici – nu atît de net demarcate cum s-ar crede. O poezie bună răspunde alteia bune dintr-o altă carte – și asta se va putea poate vedea, poate, în antologia care însoțește cele două volume de comentarii. Unde mai pui că unii poeți de aici nu sînt, de fapt, în istoriile critice la care vă gîndiți! Destui poeți sînt acolo absenți, și cred că nu doar din lipsă de spațiu.

https://www.observatorcultural.ro/articol/sint-poet-si-comentator-de-poezie-nu-critic-cu-blazon/


Privilegii și vanități

Francois-Rene de Chateaubriand

Adversitatea este pentru mine ceea ce pământul pentru Anteu. De câte ori mă atinge, devin mai puternic.

E bine să-ți pleci capul în pământ când ai greșit, dar nu e bine să-l lași acolo.

Aristocrația are trei ere succesive. Prima este a superiorității, apoi vin privilegiile și în sfârșit, vanitățile. După ce trece de prima eră, degenerează în a doua și moare în a treia.


vineri, 13 august 2021

Șase minute de aplauze fierbinți

Marius Rimbasiu 

ANGELA MERKEL

Germania și-a luat rămas bun de la Merkel... șase minute de aplauze fierbinți.
Nemții au ales-o să îi conducă, iar ea a condus 80 milioane de nemți cu competență, îndemânare, dăruire și sinceritate timp de 18 ani. În acești optsprezece ani de conducere, nu au existat încălcări în țara lor. Nu și-a desemnat nici o rudă la conducere. Nu a pretins că este un lider glorios, nu s-a luptat cu cei care au precedat-o. Nu a vorbit prostii... Nu a apărut pe benzile Berlinului să facă poze.
Aceasta este (Angela Merkel) o femeie pe nume „Doamna lumii“ descrisă ca fiind echivalentul a șase milioane de bărbați.
Merkel a plecat ieri din funcția de conducere în partid și a dat-o urmașilor ei, iar Germania și poporul german sunt recunoscători.
Reacția germană a fost fără precedent în istoria țării. În majoritatea orașelor s-a mers la balcoanele caselor și s-a aplaudat spontan 6 minute continue de aplauze fierbinți, fără poeți populari, coloriști și alți populiști...
Contrar realității noastre, aici nu au existat laude, ipocrizie, performanță și tobe... și nimeni nu a strigat „Glorie lui Merkel“.
Germania a rămas unită, luându-și rămas bun de la liderul Germaniei, un chimist care nu a reușit să tenteze moda sau lumina și nu a cumpărat imobiliare, mașini, iahturi și avioane private, știind că era din fosta Germania de Est.
Și-a părăsit postul după ce a plecat de la conducerea Germaniei... A plecat și rudele nu au spus că au făcut elita în țară... Nu și-a schimbat hainele de optsprezece ani...
Dumnezeu a fost cu acest lider tăcut.
La o conferință de presă, un jurnalist a întrebat-o pe Merkel: am observat că purtați mereu aceleași ținute, și că nu aveți alte haine?
Ea a răspuns: sunt funcționar public, nu model.
La o altă conferință de presă, a fost întrebată dacă aveți muncitori gospodari care fac curățenie în casă, mâncare etc.
Răspunsul ei a fost: nu, nu am angajați și nu am nevoie de ei. Soțul meu și cu mine facem munca asta în fiecare zi acasă.
Apoi un alt jurnalist a întrebat: cine spală hainele, tu sau soțul tău?
Raspunsul ei: Eu repar hainele si soțul meu este cel care conduce mașina de spălat și se întâmplă de obicei noaptea pentru că este electricitate gratuita și cel mai important, nu face probleme vecinilor, în ciuda peretelui care desparte apartamentul nostru de vecini.
Ea a spus: „Mă așteptam să mă întrebi despre succes și eșecuri în munca noastră la guvernare“.
Doamna Merkel locuiește într-un apartament obișnuit, ca orice alt cetățean. A locuit în acest apartament înainte de a fi aleasă cancelar al Germaniei, nu l-a părăsit și nu are vilă, servitori, piscine sau grădini.
Acesta este Merkel, cancelar al Germaniei, cea mai mare economie a Europei!

Textul este preluat (Horia Scubli).
Felicitări Germania!

joi, 12 august 2021

O formă emoţionantă de sfinţenie

Andrei Pleșu despre Părintele Galeriu:

Care este „lecţia Galeriu“?

Mai întîi, un fermecător amestec de sobrietate şi bună dispoziţie.
Omul era riguros doctrinar, privea cu gravitate drama şi întrebările interlocutorului, dar nu cădea niciodată în dăscăleală acră, în pompă sapienţială, în oficiere standardizată.
Era viu, reactiv, tonic. Ştia să se bucure.
Nu „dojana“ era profesiunea lui, ci solidaritatea şi înţelegerea frăţească.

Câteva minunate vorbe despre sfințenie:

„Cea mai mare virtute a sfinţeniei la care poate ajunge un om în zilele noastre este să se învieze pe sine, din propriile păcate.“
Părintele Constantin Galeriu

luni, 2 august 2021

O poveste de aur

„Putem lua amândoi aurul?” 

Moment magic la #Jocurile Olimpice, când, după 109 ani, doi atleți au acceptat să împartă locul întâi.

Atleții Mutaz Essa Barshim (Qatar) și Gianmarco Tamberi (Italia) au câștigat medalia de aur la săritura în înălțime de la JocurileOlimpice, după ce au terminat la egalitate și au acceptat să împartă prima poziție.
 

sâmbătă, 24 iulie 2021

Pantofii

Thanas Medi 


Bătrâna trase ușa după ea și rămase privind pantofii aliniați în fața ei, pe prag. Unii mici, alții mari, pentru copii, pentru bătrâni, de fete, de băieți, purtați, uzați, lustruiți, nelustruiți, pe care îi numără: o duzină, două duzini. Și ce mulți sunt! Se bucura frecându-și mâinile, crezând că are casa plină de oameni, de țipete, de plânsete, de râsete. Cum nu se poate mai bine! Își târșea picioarele prinavlia casei împrejmuite cu zid din piatră, netencuit, în care toamna își scuturase frunza peste tot, presărând melancolie, tristețe, dar mai ales dor.

Într-o parte a curții era vița-de-vie care se uscase, în cealaltă livada de curmali deschisă ca o boltă, plină de sâmburi roșii ca flacăra și dulci ca mierea, fructe stricate pe crengi. N-aravea cine să le mănânce! Iese din curte și aruncă încă un ochi la poarta în două canate, din trunchi de stejar, mâncată de carii, cuclanța de fier distrusă de lovituri, deja ruginită. N-avea cine să o mai deschidă! Pe partea de sus a casei se putea citi:MastorasJorgos: era numele constructorului acelei case mari, veche de aproape două sute de ani, cu acoperiș din scânduri subțiri, cu verandă, scară interioară, cu multe camere și odăi.

  • „S-o cumpărăm, îi spusese bărbatul său, pe care îl chema tot Jorgos,  în urmă cu vreo

40de ani. Tizul meu a construit-o cu grijă.E loc destul să se joace copiii! Or’ n-avem destui?”

Au cumpărat-o, au crescut copii, le-au făcut nunți, vreo douăsprezece în total, de-au vuit acolo clarinetele, au răsunat tamburinele, au curs râuri de cântece și dansuri, au avut poala plină de nepoți și nepoate, bucurie mare. Acum toate astea s-au isprăvit, au plecat cu toții! Copiii prin Grecia și prin lume, Jorgos acolo jos, sub pământ cu iarba crescută până la genunchi. Pe el l-au lăsat singur  acolo în capul satului, pe coastă, cu muntele la cap.

De altfel, tot satul e în pantă, toate casele sunt vechi, mari, din piatră ponce, șlefuită la colțuri, cu acoperișuri deasupra porțiloravliilor, majoritatea închise pentru totdeauna, căzute complet, scufundate în tăcere, în singurătate. Singurătatea întinde mâna printre fisuri, îți scoate ochii, te împinge mai încolo spre locuri unde trăiesc oameni, unde există zgomot, bucurie.

Cu singurătatea la brațcoborî în josul străzii principale, pe care călcase atât de des, cândva din caldarâm, acum toată numai gropi de parcă ar fi fost mâncată de câini. Fiecare piatră rămasă păstrează o amintire, sprijinită de zidurile încărcate de mușchi. De n-ar cădea! Era bine să-și fi luat și ea un baston ca prietena ei, Lefteria, deși, nu urca coasta, chemând-o tot pe ea: „Vino tu, că ești mai în putere!”

Se opri ici-colo, se salută cu consătenii așezați pe sub acoperișurile porților.Erau foste colege de brigadă, agricultori de vază, brigadieri, cărăuși, zidari, profesori, secretari de partid, președinți ai Frontului, spioni ai securității, foști deținuți.Unii pătați, alții nu, cu toții oameni buni, care acum, de când rămăseseră mai puțini și părăsiți, se iubeau mai mult. O întrebară și pe ea cum stă cu tensiunea, dacă au sunt-o copiii pe mobil, o invitară la cafea, însă îi refuză pentru o altă dată: „Acum mă așteaptă Lefteria să schimbăm o vorbă. Am obosit spunând aceleași lucruri!”

Plecă aproape rostogolindu-se. Abia dacă o țineau picioarele. Întâlni chipuri noi, vesele, sănătoase, fete și băieți frumoși, care îi vorbiră, o salutară, întrebând-o despre ale ei. Nu-i cunoștea. Ceva i se zbătea prin memoria-i pierdută în ceață și atât. Îi știa de mici, dar acum erau bărbați și femei în toată firea, la rândul lor cu copii.

Întâlni și o familie, care avea un copil. Țineau de mână o fetiță. Se grăbi să o ia în brațe, rugându-i părinții: Îmi dați voie să o sărut? Îi sărută obrazul moale ca miezul de pâine, mirosind a schinduf, a flori și a viață.

Strada era plină de alte și alte perechi. La fântâna din centru se afla și mai multă lume. Întoarse capul către curțile pline cu oameni, cu haine întinse pe sârme. Ferestrele caselor erau larg deschise canat după canat, ca să intre aerul proaspăt șisă dispară mirosul de mucegai.

Era fericită.

„S-au întors toți, toți. Nu vor mai pleca. Au dat uitării străinătatea. Trebuie să i-o spun Lefteriei.”

Se grăbește. Picioarele nu-i mai tremurau, inima îi tresărea de bucurie, pășea sigur, un sac de ani îi cădeau de pe umeri, ochii i se luminau de soarele de deasupra capului.Și-a scos basmaua neagră și și-a înnodat-o pe frunte. O ajuta și drumul, care acum, spre capătul satului devenea mai lin, ca fundul unei gropi.

Știuse Lefteria s’aleagă împreună cu soțul ei și cei patru frați ai săi, casele gard în gard. Era neamul cel mai mare, cu cincizeci de suflete până mai ieri, întotdeauna cu bună dispoziție, veselie, petrecăreți, cântau toți cinci, fiecare cu cântecul său, ba chiar și femeile și chiar Lefteria, colega ei de brigadă, prietena eide-o viață.

Curtea casei Lefteriei era plină. Bărbații jucau cărți, iar femeile discutau despre toată lumea. Un necunoscut care bea cafea și răchiei se adresăbătrânei pe nume, cu mult dor: „Nu mă mai ții minte, îi spuse. Curmalele din curte eu ți le-am cules!” Nu avea timp de el. Avea vești bune de dat Lefteriei:

  • Ați auzit, s-au întors toți!? Străzile sunt pline de copii, fete și băieți. Nu vor mai pleca.

Nu mai există străinătate! Necunoscutului îi căzu din mână ceașca cu cafea:

  • Ce vorbește asta?! Aici a căzut bomba, poți să traversezi satul dezbrăcat și nu te vede nimeni!

Bătrâna nu stătu să-l convingă. Era bucuroasă! Le spuse bărbaților să lase cărțile de joc și să cânte ceva. Bărbații o ascultară, lăsară cărțile și începură să cânte:

„când crescuși atât de mare, dragă, dragă, violetă,

voi veni pe-nserat în cartier, dragă, dragă, violetă…”

Bărbații se adânciseră în cântec, iar bătrâna în dansuri. Își desfăcu basmaua neagră, pe care o flutura și o scutura, sucindu-se și răsucindu-se invita la dans pe unul și pe altul până se făcu un șir lung, nesfârșit,de dansatori, cum se întâmpla odată la nunți. A dansat cât și cum a dorit.Sudoarea îi curgea râuri. Obosi repede.

  • Continuați voi, le spuse, eu sunt o femeie bătrână. E suficient și atât. Mâine o facem

dinnou. Acum plec. 

Plecând, văzu o pereche de pantofi aruncați, într-un colț al curții.

  • Pot să-i iau, o întrebă pe Lefteria?
  • Să ți-i pun într-o pungă, îi răspunse aceasta.
  • Dar ce faci cu pantofii, o întrebă necunoscutul, în timp ce ea se îndrepta pierzându-se pe drumul pe care venise.
  • Îi pun în fața ușii, îi răspunse, ca să pară că am oameni în casă…
Traducerea Oana Glasu