Prin fața ochilor îmi trec momente…

Dacă aș putea fi oriunde în această clipă, dacă aș putea fi acolo și aici, dacă… Prin fața ochilor îmi trec momente, secunde ce am aparținut, sau am plutit în derivă, am fost de ieri trăind din azi, am căutat în mâine o mireasmă de alaltăieri, am vrut din zi să preschimb noaptea și am cerșit din iarnă măcar o parte din vară. Am tins spre divin dar am dat de gloata dezolanței. Am avut momente de glorie dar am gustat-o amar. Și din cele momente în care am tăcut când trebuia sa strig, și momente în care am strigat … dar trebuia sa tac. Am avut clipe fugare de care trebuia să mă țin și zile pe care le-am gonit cu înverșunare chiar dacă erau vitale. Am scurtat timpul parcă aș mai fi avut de undeva și am renunțat la tot pentru nimic. Am fost momente în care am căutat și nu am găsit, și din acele clipe pe care le-am găsit dar le-am dat cu piciorul. Și mai sunt… dar la ce folos.

Momente în care am râs în timp ce plângeam dar și momente în care am plâns de bucurie dar să râd nu-mi ieșea. Am avut de toate. Vulcane arzând și focuri mocnind. Am adunat în timp egoism și tandrețe, dar și singurătăți ce-mi taie în oase. Și  cele în care doar inima mi-a urlat în surdine și gura a strâns în agonie. Momente în care am scrâșnit din dinți și am mers împotriva tuturor. Și nimeni nu a fost măcar să-mi întindă o mână.

Au fost momente în care am înțeles din priviri, și din celea care nici o sută de cuvinte nu m-au convins. Da, clipe, chiar dacă efemere, m-au întărit, m-au purtat precum o umbră în neantul care mi-a dat morale, care mi-a dat de gândit și care mi-a umplut inima și mi-a dresat nechibzuința, mi-a curs lacrima amară și a făcut din mine o luptătoare pe viață. Și nu din praf ci din visele care curg din mine precum apa din izvor.

Am adunat momente, clipe lungi, emoții mici, secunde scurte amalgamuri ce m-au răscolit până în adâncuri, am colecționat cât se putea și poate peste, am, și le voi păstra în inimă-ntr-un colțișor, pentru că sufletul îmi cere a cerne cuvinte, pentru a fi o făuritoare a unui crez scriitoresc, un gând a unei visătoare netrecătoare. A unei păsări ce vrea să cuprindă cerul și libertatea, a unui suflet dornic de iubire, de strălucirea momentului și de gânduri ce vor să fie înșirate frumos pe foaie prin penița vremii și a voinței de a lăsa în fața ochilor momente de memorie …

Apostol Cristina

Acest poet țăran genial

 Acest poet țăran genial

Cu o poezie care „să fie măcar o scamă de eternitate“, care îi îngăduie să atingă culmile absolutului. Sau, de ce nu, pe cele „în tristețea/ frunzelor pătate de destrăbălare“.

Am privit împreună mult timp coperțile cărților – imaginea unui poem sub care se ascunde fiecare titlu. Am intrat apoi, în miezul celor mai îndrăznețe combinații cu putință. Pasaje unicat. Prinși în ițele acestei urzeli ne minunam de miraculoasele asocieri. Curiozitatea creștea. Nu înainte de a le descoase cu o privire atât de discretă, fără constrângeri. De a le răscoli, „asemenea unor cărți de povești“. Ne-au bulversat uneori, alteori ne-au condus în locuri greu de suportat, greu de imaginat, „printre vânătăile timpului/... ale tot mai vulgarelor/ armistiții...“, cuvinte abrupte care te îndeamnă parcă să fugi din preajma lor, „cu pașii tot mai încurcați/ în rugii mersului spre nicăieri“. Sau să te oprești, să citești o dată, de două ori, până faci pace cu autorul, ba îl și placi, mai ales pentru stilul original – el însuși originar din Măiagul Gorjului, „pe coclaurile căruia/ sforăie roibi țesălați/ de fulgere aidoma/ unor spermatoizi/ lunatici“.

Bogat om. Cu o gospodărie de invidiat, cu capre, cu 2 copii la casele lor, cu femeia lui, dar mai ales cu poezia cea de toate zilele – cea care îi oferă chei care deschid infinit de multe porți.

Nu știu în ce măsură se intersectează viața lui cu poezia. Sau poezia este un mod de a se răcori fața de pierderea reperelor, valorilor. Sau singura lui monedă de schimb, propria carte care s-a deschis în el. Din care se inspiră. Una cutremurătoare.

De unde începe Eleodor Dinu „a o urca pe-o șa... pocnind un bici de zori/ cu miere de cucută“, a o îmbrăca în formule unicat, în contraste izbitoare, în poeme mai greu accesibile, presărate în: fântâni în orizont, zări epileptice, jurnal de moarte confuză, colivia de amurg, șlefuitorul de goluri, candelă de insomnii, boschetar în embrionul morții, virgule, stele de catran...

Iar noi, constrânși să înghițim „magmă de nimic/ din ochii distanțelor,/ hău în care freamătă fecund, memoria semințelor de gol... pradă/ lacrimilor unui vis făcut rană/ de propria-i prefăcătorie –/ cum obrajii unui răsărit/ pătat cu zboruri de păpădii“.

Eli Gîlcescu

cu Isabela Gîlcescu și Vianu Mureșan, „ieșiți din orgolii/și cucernici, trezindu-ne seara“ la Moșia Gâlceștilor

Să-mi strig mai bine melancolia

Mă părăsesc ca încercare gândurile.
Simţuri nu mai am; nici sens. N-am margini.

Eugenio Montale 

La începutul lui 1820

Lumea este un rege care vrea să fie lingușit ca să-ți acorde favoruri. 

Dar arta adevărată este mândră și nu se lasă constrânsă în formele lingușirii. 

Ludwig van Beethoven

Serghei Dovlatov

Serghei Dovlatov (3 septembrie 1941–24 august 1990, mama armeancă, tatăl evreu) este socotit unul dintre cei mai originali şi mai inteligenţi scriitori ruşi. În Uniunea Sovietică fusese, după propriile mărturisiri, un elev rău, un student rău, un soldat rău şi mai ales un cetăţean sovietic rău. Dar este un scriitor extraordinar, limpede, direct, cu „efect pe termen lung". În URSS a fost publicat numai în samizdat. După doi ani şi jumătate de studii la Facultatea de Filologie din Leningrad (azi Sankt-Petersburg), e dat afară şi luat în armată. Face experienţa de paznic de lagăr (1962-1965), care devine subiect într-unul dintre romanele lui, Zona. Amintirile unui paznic de lagăr (1982). Şi viaţa de ghid, şi aceea de jurnalist se regăsesc în cărţile sale, cele mai multe cu tentă autobiografică. În 1978 emigrează la New York, locuieşte cu soţia şi fiica pe strada 108 şi publică, în cei 12 ani pe care-i mai avea de trăit, 12 cărţi. Tot aici scoate o gazetă a emigraţiei ruse. La New York i se naşte un fiu, Nick. „Copiii mei vorbesc rusa fără nici un chef. Eu, fără nici un chef, engleza", spune scriitorul. Dovlatov a devenit azi unul dintre cei mai populari prozatori din Rusia. Răspunsul lui la întrebarea de ce scrie este: „Viaţa e scurtă. Omul e singur. Cred că toate astea sunt destul de triste pentru a mă determina să scriu."

Atingeri în sinapse

Daniel Marian 

Încercarea de a fi viu pentru o tombolă de timp

(Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) – „Nisipuri pe vânt”, Ed. Singur, 2012)

Efuziune paraconştientă suplimentată printr-o infuzie neuronală care escaladează simţurile până la o rezoluţie mai dificil de etichetat la un control de rutină fenomenologic cauzal şi efectual fără a distinge obligatoriu ordinea firească a manifestării simţurilor zburdalnice oscilând printre repere mătăsoase şi ţepoase, într-o descindere în forţă a swat-urilor responsabile cu rezolvarea tulburărilor liniştilor fiinţei niciodată mulţumite până la ajungere deplină.
Ce să ne facem cu îndrăgostitul feroce care prin poezie filtrează în timp ce flirtează... Llelu Nicolae Vălăreanu (Sârbu) în „Nisipuri pe vânt” se descompune şi dizolvă în părţile necesare realcătuirii după chef. Etalarea înălţimilor de rezonanţă are loc sub un steag de siguranţă deopotrivă cu independenţă, fapt ce-l situează pe Llelu în decis precum imprevizibil.
Poezia vălăreană este una perfect vie şi fără posibilitate de măsurare a vârstei. După cum se vede: „Cum clipele furate trec una după una,/ când dragostea femeii se smulge dintre coapse,/ tu mărunţeşte gândul cu-atingeri în sinapse/ şi fugi de la ferestre să nu te vadă luna.// Cum storci privirea nudă-n privirile barbare,/ când colţurile pietrei se rotunjesc în ape,/ tu învârteşte cerul, toţi cerbii să-i adape/ şi cheamă păsările în stele pe cuibare./ Cum vântură din coarne în goană după iepe,/ când noaptea-şi duce caii spre răsrit de soare,/ tu îmblânzeşte-mi somnul c-o umbră de răcoare/ şi-n seara viitoare să ne-odihnim în stepe.// Cum toamnele bătrâne se adâncesc în brume,/ când pedepseşte timpul pădurile de frunze,/ tu aţinteşte vântul să-mi fluture în pânze,/ mă cheamă înăuntru pe poarta dinspre lume.” (Chemări întârziate).
Măi Francois Villon, măi Charles Baudelaire, nu te potoleşti în veci, cu atât mai mult de te cheamă Llelu... Aici se naşte peisagistica organică care te face şi desface şi face iar la loc, într-o spirală/ sfârlează de voită entropie/dezordine ca mecanism uneori chiar involuntar, motrice prin fărădelegea lui.
Complicităţile poetului sunt de regulă cu iubirea, jongleriile cu efemerul şi durabilitatea, adevărul fiind că „Nisipuri pe vânt” se potriveşte mănuşă pe caracteristica ghiduşă ce-l prinde aranjează bine.
Nicolae Vălăreanu Sârbu comite o infracţiune colosală, aceea de a iubi cu de la sine putere, toate femeile încropite-n una care să-i satisfacă mirările, nelămuririle, nedumeriririle, neajunsurile, nebuniile minţii înfierbântate după imaginea în care să se adune imaginaţia ca la carnavalul de la rio.
Îndrăzneală şi iarăşi îndrăzneală, fără recursuri metafizice, pentru că nu are nevoie de ele pastelând atât de minuţios şi pregnant voluptatea arderii continue.
Dacă i-ai da liber poetului cinci minute liber de la iubire, dezlegarea asta i-ar fi fatală. Astfel încât el se ţine aproape, cu dinţii, cu unghiile, cu pupilele, cu buzele, cu respiraţia. Tânăr poet în poezia sa.

Un citat de Juansen Dizon

Oamenii care simt profund, trăiesc profund și iubesc profund sunt sortiți să sufere profund.

Juansen Dizon