Eminescu (Gala premiilor, 15 Ianuarie 2018)

De departe însă, cel mai șocant moment a fost cel în care o tânără autoare și-a primit premiul și a dat citire, de pe telefon, unei poezii proprii. Medeea Iancu a fost premiată pentru volumul ”Delacroix este tabu – Suita românească” ... o serie de versuri cu conținut pornografic și feminist.
Versurile au stârnit reacții diverse în sală, unii botoșăneni preferând să o părăsească. Au fost directori de instituții care murmurau indignați „Doamne, Dumnezeule, nu se poate”, iar pe fețele multora dintre cei aflați în sală se putea citi indignare și stupoare.

Iată poezia:

„Eu sunt tipa pe care aţi hărţuit-o, tipa pe care aţi numit-o curvă, prostituată
Persoană, persoană, persoană
Eu sunt tipa pe care o urâți, aș fi trebuit să fiu băiat, astfel aș fi lângă voi
Și dacă un poet ejaculează pe fața unei femei este artă
Și dacă un poet f...e o femeie în timp ce doarme este artă, nu viol
Îmi pare rău, nu sunt poemul victimei pe care îl așteptați
Îmi pare rău nu sunt poeta europeană, cool, nu sunt tipa care spune la microfon: eroul este un bărbat

(”Am plecat”, se aude din sală. Prima persoană se ridică și părăsește gala)

„Nu sunt poemul care să te excite, nu sunt în poemul în care să mă forțezi
Nu am scris suficient de bine pentru tine, România, nu am fost suficient de cuminte pentru tine, România
Nu am spus nimănui România
Nu ți-am lăudat suficient violul România, nu ți-am slăvit eroii România, nu ți-am citit scriitorii România
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului, Amin, Amin, Amin a spus curva
A spus prostituata, a spus mama și fiica”

(”Amin, am plecat”, se aude din nou din sală)

„Eu sunt tipa pe care aţi hărţuit-o, tipa pe care aţi numit-o curvă, prostituată
Persoană, persoană, persoană
Eu sunt tipa pe care o urâți, aș fi trebuit să fiu băiat, astfel aș fi lângă voi
Și dacă un poet ejaculează pe fața unei femei este artă
Și dacă un poet f...e o femeie în timp ce doarme este artă, nu viol
Îmi pare rău, nu sunt poemul victimei pe care îl așteptați
Îmi pare rău nu sunt poeta europeană, cool, nu sunt tipa care spune la microfon: eroul este un bărbat

(”Am plecat”, se aude din sală. Prima persoană se ridică și părăsește gala)

„Nu sunt poemul care să te excite, nu sunt în poemul în care să mă forțezi
Nu am scris suficient de bine pentru tine, România, nu am fost suficient de cuminte pentru tine, România
Nu am spus nimănui România
Nu ți-am lăudat suficient violul România, nu ți-am slăvit eroii România, nu ți-am citit scriitorii România
În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului, Amin, Amin, Amin a spus curva
A spus prostituata, a spus mama și fiica”
”Îmi pare rău, nu m-am sinucis România, îmi pare rău nu sunt strofa ta preferată despre sex,
Poemul despre viol ești tu, România, poemul despre hărțuire ești tu România, poemul despre abuz ești tu, România
Îți introduc penisul meu lung și negru în pântec, România
Mai știi? Aplaudați. Aplaudați. Aplaudați…

Nu sunt pornografia ta, România, nu voi aștepta întinsă să-mi faci felul
Nu sunt gluma ta despre viol, în literatură nu se discută despre asta, în familie nu se discută despre asta
Și noi fetele așa murim și tu România spui mereu: poetul, poetul, poetul”
Printre alții, a fost premiat pentru proză scurtă și autorul Marian Ilea pentru volumul ”Grăsane făcând baie cu ușile larg  deschise”.

https://www.botosaneanul.ro/stirea-zile/scandal-si-pornografie-pe-banii-primariei-botosani-la-gala-premiilor-eminescu-eu-sunt-tipa-pe-care-ati-hartuit-o-tipa-pe-care-ati-numit-o-curva-prostituata-video-foto/

În pas cu vremurile

Înainte, conversaţiile erau mai naive, curiozitatea, puţin mai castă, emoţia, mai firească, răbdarea, o virtute mai apreciată, dorinţa de a-l cunoaşte pe celălalt nu începea musai cu partea fizică, iar relaţiilor le lua mai mult timp să se închege şi durau mai mult.
Nu se mai poartă. Nu mai e timp. Preceptele epocii îndeamnă să guşti cît mai mult, din cît mai multe, într-un timp cît mai scurt. Tentaţiile clamate din afară înăbuşă poezia timidă din interior. Femeia, ca şi bărbatul, şi-a externalizat responsabilităţile. Laolaltă cu inteligenţa şi emoţiile. Ba cu întreaga fiinţă, pe alocuri. Deşi aplecarea asupra sinelui a fost dintotdeauna o încercare temerară şi nu prea atrăgătoare, azi – din pricina comodităţii fiinţei umane care, asaltată de reţete cu efect instantaneu, doreşte totul de-a gata şi aşteaptă, cînd ceva nu funcţionează, sugestii cărora să li se conformeze – a căzut fatalmente în dizgraţie. Dacă încerci un sentiment de inadecvare, dacă protestezi împotriva toleranţei fără margini care a luat locul intransigenţei de ieri, eşti expirat sau desuet. Cu siguranţă, nu în pas cu vremurile.

Mihnea Rudoiu

http://dilemaveche.ro/sectiune/societate/articol/viata-ca-un-blues-cu-tine-insuti

Un personaj literar de excepție. Cum ar arăta orașul fără el? Cum ar fi lumea de-am fi toți la fel?

# De ce i-ar mai trebui domiciliu, dacã îl aşteaptă un loc în istoria literaturii, într-un capitol pe care să-l inaugureze şi care să-i poarte în întregime amprenta? “ (Marin Ioniţă)

“Dacã Sile ar fi legat de mîini şi i-ar fi buzele lipite cu plasture, adică n-ar putea nici să scrie, nici să pronunţe, i-ar ţîşni poezia prin porii pielii. Toată fiinţa lui îi este îmbibată cu poezie pînă în măduva oaselor, pînă în protoplasma ultimei celule, pînă în vîrful unghiilor şi pînã la rădăcina părului. Şi, dacă nu emite, moare! El este poetul absolut original, fie şi numai pentru simplul motiv că habar nu are de ceea ce s-a scris pînã la el, dar nu este exclus sã aibã urmaşi, aşa cum are nenumăraţi admiratori. Chiar de pe acum, a pătruns în sfera cercurilor de elită, dacă ne gîndim, de pildã, că, în diferite împrejurări, stă umăr la umăr chiar cu preşedintele celui mai înalt for cultural în această ţară, care este Academia Română, şi - culmea! - se bucură de atenţia universitarului Eugen Simion. El, care nu şi-a terminat nici măcar studiile liceale! Nu ştie ce înseamnă cuvintele sintaxă, stilistică, semantică, semiotică, gerunziu şi participiu, topică, iambi, trohei şi dactile, dar textele sale pot servi
ca excelent material didactic pentru analize gramaticale şi stilistice elevilor şi studenţilor.
Poetul, care nu ţine de nici un curent literar şi care nu-i este dator influenţei nimănui, îşi trăieşte viaţa ca un personaj literar de excepţie. Neacordat în nici o realitate, mînat de dorul de ducă, sedus de spectacolul vieţii pînă la hipnoză, parcă ar fi blestemat să vînture lumea din hotar în hotar. Trubadur modern, din curţile miracolelor pînă la curţile regale, a înlocuit şaua calului cu roata volanului. În rest, ca toţi menestreii de altădată, bătut de soare, de frig şi de ploi, mai mult înfometat şi însetat decît pus în capul mesei ca un oaspete de onoare şi încărcat cu daruri...
Tot căutîndu-se pe sine şi neprinzîndu-se din urmă, a ajuns şi la curtea regelui romilor de pretutindeni, din palatul de la Costeşti. Care avea nevoie de un cronicar al domniei-sale şi de un purtător de cuvînt. Plătit regeşte, edita şi un ziar pentru etnia neagră. Deşerta pahare şi se trăgea de brăcinar cu prinţul moştenitor, dar, sumeţindu-se prea sus, a devenit persoana non grata. Se prea poate să fi tras cu coada ochiului spre prinţesele cu aurul în păr şi cu călcîiele de aramă, şi aşa ceva nu se iartă ...
Aruncat din nou pe drumuri, nu-şi face probleme. Reporterul frenetic de la „Sfîrcul nopţii“ a fost dat afară de nenumărate ori din redacţiile Curierului zilei, Argeşului şi ale altor publicaţii, şi tot de atîtea ori, reprimit.
Însă, de data aceasta, după o încercare eşuată la Sibiu, Sile al nostru s-a ajuns patron, acţionar unic, director, redactor - şef, senior editorial, şeful compartimentului de relaţii cu publicul şi celui de difuzare al unei publicaţii pe care singur o scrie, dar pe care nici el nu o citeşte de la cap la coadă, cu un tiraj de buzunar, distribuită din mînă, care nu-şi scoate din vînzare nici măcar banii pentru consumul de energie al singurului bec spînzurat de tavanul redacţiei pitulate într-un gang. În timpul acesta, patronul umblă cu snopul de ştiri pe la alte ziare, pe care le oferă la 25.000 de lei bucata, preţ negociabil.
Dar nu este omul care să moară de foame. Are un dar neobişnuit să scoată bani şi din piatră seacă. Uite-aşa, cu şoşele şi momele, a reuşit să dezlege pînă şi baierele inimii şi ale pungii Episcopului de Argeş şi Muscel, PS Argatu Calinic.
Mascul de excepţie prin înfăţişare, dorinţă şi putinţă, profită pînă la exces de asemenea calităţi şi reuşeşte pe deplin. Dacă l-ar fi cunoscut scriitorul utopic Swift, l-ar fi făcut armăsar de prăsilă în Ţara Cailor, în care a ajuns Guliver. Pînă una-alta, el rămîne în acest rol în herghelia femeilor neconsolate.
Dacă ar avea mai multă încredere în el Serviciile Secrete, ar putea fi, pînă la un punct, un excelent ofiţer, care lucrează sub acoperire. Şi punctul acela ar fi momentul cînd el n-ar mai suporta nici un fel de ordine, de disciplină, de supunere la nişte reguli obligatorii.
Ca şi cum ar trăi într-o şatră de ţigani nomazi, este singurul cetăţean din Piteşti cu un act de identitate pe care scrie „fără domiciliu“. Aflat mereu în mişcare, De ce i-ar mai trebui domiciliu, dacã îl aşteaptă un loc în istoria literaturii, într-un capitol pe care să-l inaugureze şi care să-i poarte în întregime amprenta? “ (Marin Ioniţă)

Mă întreb și mă tot întreb cum ar arăta lumea dacă ar fi toți oamenii ca Florian Silișteanu. Ar fi mai fericită, mai avută, mai liniștită, mai agitată, mai cumpătată, mai ordonată, mai matură, mai puerilă, mai responsabilă, mai zăpăcită, mai violentă, mai spășită, mai sfioasă, mai credincioasă, mai atee, mai damnată, mai unită, mai risipită? Dar ar fi posibilă? Și dacă da, ar putea să-și supraviețuiască?
Cert este un singur lucru. Bărbatul nu e ca nimeni altul și nici altul ca el.
Am scris cândva o carte care se numea chiar așa ”Sile voiajorul”. Mulți m-au întrebat dacă personajul principal este Sile Silișteanu. Categoric nu! Eroul meu principal nu e construit pe model. Dimpotrivă, fictiv sută la sută. Că unele lucruri se potrivesc nu-i decât o anticipare întâmplătoare.
De fapt, tipul real cu acest pseudonim n-ar putea să încapă în nicio carte. Nici măcar scrisă de el.
L-am căutat în toate cărțile pe care le cunosc. La un moment dat, am crezut că-l găsesc în „Galeria oamenilor de prisos” din literatura rusă. Dar nu avea decât câte ceva de la Jevgeni Onegin, de la Rudin sau Oblomov.
Un amestec ciudat din Don Juan, Casanova, Cidul, Rigoletto, Richard al III-lea, Don Quijote. O mistrie din geniala nebunie a lui Hamlet, o lopată din intriga bolnavă a lui Iago. Cațavencu, Rică Venturiano, Hâtrul Cocoșilă din Poiana lui Iocan, Hagi Tudose la Ierusalim, Tănase Scatiu, Dinu Păturică... Toți amintiți, dar cu nimeni nu se potrivește. Ca și cum atunci când s-au plămădit aceste personaje, au fost aruncate într-un sac resturile care nu au încăput în cofraje. Sacul lui de piele...
Sărac, bogat, sunt zile când poate să rabde de foame. Dar l-am văzut cu o geantă burdușită de bancnote mari. Revoluționar, conservator, a fost printre primii tineri care au dat năvală în stradă în acel decembrie fierbinte. Dar n-a trecut mult până să ajungă internat într-un lagăr de emigranți din Austria, nemulțumit de ce se petrece în țară.
Darnic? Risipitor? Și-a scos ceasul de la mână ca să-l ofere într-un moment când n-avea altceva ca să-și ajute un prieten, dar de câte ori nu-l puteți vedea cum face apel, chiar gudurându-se la oamenii avuți pentru sponsorizare. Îl puteți întâlni cum petrece în cârciumi cu persoane dubioase, că și alea tot oameni sunt... Dar nu stă pe gânduri să spargă cu pumnul nasul unui provocator. La primar intră ca la el acasă, nici arhiepiscopia nu este ocolită. Poliția îi furnizează informații, dar îi și întocmește procese verbale de contravenție. Își pierde vremea prin lupanare, dar și prin curți regale. Se răsfață printre prinți și prințese, le cântă osanale, îi tapează fără să clipească. Nici la Londra, nici la Madrid, nici în Arabia Saudită. Avem și noi o curte regală, la Costești, cu rădăcini în coviltire de nomazi.
Când o fi având timp să și călătorească? Serbia, Italia, Franța, Ucraina, Moldova, Canada, America toată, Grecia, ba chiar si Irak. Dus și întors. Ia-l de unde nu-i.
Când nu-l aflați unde îl căutați, gândiți-vă câte femei tinere și frumoase sunt pe lumea asta, care așteaptă să fie răsfățate, iubite, părăsite. Se cazează pe la mănăstiri de maici, dar nu evită nici desfătări cu escorte de lux.
Singura iubită neabandonată este poezia. Și ea fără asemănare. Neșcolită, neplagiată, neinfluențată, absolut autentică.
Sile a trecut prin multe întâmplări din care a scăpat ca prin minune. Dar fără poezie nu poate să trăiască. Să-și supraviețuiască. Dacă nu scrie, moare înecat în marea de cuvinte.
Ziarist zburător. A trecut angajat prin toate redacțiile principale din oraș. Pasăre zburată din cracă în cracă, alungată, chemată, ocrotită, răsplătită. Dar și redactor-șef sau director de publicații, atât de efemere că n-a mai rămas decât ecoul din ele.
De multe ori îmbrăcat deșucheat, dar când vrea, extrem de elegant și absolut impozant.
Un copil mare, maturizat inegal. Un matur dat în mintea copiilor zvăpăiați.
Cum ar arăta orașul fără el? Cum ar fi lumea de-am fi toți la fel?

Prof. Marin Ioniţă

Dincolo de ferestrele ospețelor

Văd convoiuri de oameni mergând spre o altă așezare,

Și inima mea, legată de ei ca un câine sub căruță.

Ilarie Voronca

Un citat care doare

De mult am început să simt că nu mai trăiesc nici în lumea, nici în timpul, nici în limba mea.

Nora Iuga

Numai un suflet

Numai un suflet care se sfâșie de iubire mai poate reabilita lumea asta vulgară, meschină și dezgustătoare. 

Emil Cioran

Numai poezia

Numai poezia ar fi putut să facă și mai cumplită senzația îngrozitoare a vieții, așa cum e, amorțită zi de zi de inconștiența obișnuinței noastre; să stârnească din nou spaimele, să reaprindă toate tristețile, să deștepte iar rușinea, să preschimbe tocmai tihna acomodării cu lucrurile într-un chin de nesuportat. Teoriile nu au înrâurire. Teoriile nu-i conving decât pe câțiva și-i plictisesc pe cei mai mulți. Însă arta vie, poezia cea atotputernică și ademenitoare... ar fi înduplecat oamenii să se privească în marea moartă a existenței umane și să se tragă înapoi îngroziți – cuprinși de dorința de a fugi, de-a fi altfel. Pentru Narcis, oglindirea în lacul înconjurat de margarete a fost pricina morții; pentru omenire, ar fi fost prilejul unei noi vieți.

Giovanni Papini – Un om sfârșit