Povestitorul din Dealul cu Ulmi

1. Zilele acestea, scriitorul Lazăr Popescu a susţinut, la sala „Mihai Eminescu” a Bibliotecii Judeţene „Christian Tell” Gorj, sub patronajul Filialei Craiova a U.S.R., obişnuita lectură publică anuală.

Gestul în sine a fost plin de cele mai bune intenţii. Gustul amar mi l-a dat neparticiparea, la acţiunea eminamente culturală, a aşa-zişilor „columnişti” ai lui Marius Iorga, arătându-şi încă o dată pe faţă invidia şi, vai, impostura.

Lazăr Popescu este, poate, cel mai rotund, complex şi original scriitor al Gorjului contemporan, făcând fireşte parte din garda de întemeietori ai autenticului „columnism”. Are aerul unui solitar, dar cine-l are tovarăş de cale ştie să-i cucerească sufletul şi cugetul. Şi mai are „corolarul” propriu de exigenţe, din pricina căruia prietenii îi sunt puţini (însă aleşi, intelectuali şi creatori remarcabili, în frunte cu Ion Trancău – n.m.,I.P.B.).

2. Întâi şi întâi, Lazăr Popescu a citit din noul său volum de poeme intitulat oximoronic şi terţinclusiv „Liniştea neliniştii”, derulat pe coordonatele celor trei teme predilecte în ultima vreme: iubirea, moartea, critica socio-politică.

Ce vreţi?! Îşi refondează iubirea/ erotikonul/ pe alte baze ale căutărilor sale:

– intertextualitatea atât la nivel de filosofie hindusă (budismul mahayana), cât şi prin prelucrarea unor texte de muzică populară/ reciclarea tipic postmodernistă a unor texte de muzică populară din Oltenia;

– apoi metamodernismul al cărui promotor, cel puţin în România, s-a autoproclamat, ca replică, înţeleaptă, la al meu transmodernism autohtonizat, întocmai procedând şi Lazăr Popescu cu „paradigma” sa.

Ce vreţi?! Îşi reconotează toposul morţii marcat de evidente accente tragice, cauzate de decesul ambilor părinţi: învăţătorii Ion şi Melania din Corobăii Drăgoteştilor:

– despre tatăl său, îmi povesteşte mereu că i-a vegheat nopţile de învăţătură şi de romantică reveria motivantă;

– despre mama sa – pe care am cunoscut-o personal cu prilejul unei tabere de cercetare, etnofolclorică – aspectul că avusese o temeinică atitudine şi formaţie pedagogică, tutelându-i astfel şlefuirea firii.

Prozele din „Povestiri din Dealul cu Ulmi” s-ar impune prin voinţa de originalitate şi diferenţă reinstituită (in)augural.

Ar izbuti, programatic, să completeze trilogia românescă „Eşecul cartofilor cruzi” (I. Falsul paradis, II. Cravata roşie, III. Renumele trandafirului), reconfigurând încă un hinterland rural, un Macondo, o Yoknapatawpha într-un spaţiotimp narativ redescoperit kairotic, dar şi ironic.

Romanul „Cenuşă şi Eter” – din care a publicat fragmente în „Caietele Columna” şi „Confesiuni” – se vrea o (meta)cercetare aproape iniţiatică a unui manuscris de alt roman, aflat în posesia unui personaj cu serioase probleme de sănătate psihică, într-un „internat” de „glumeţi” de la Turceni, pe nume Remus Goană, preot de profesie. Cei doi protagonişti, Lucian Ionescu şi Vlăduţ Ştefănescu îl vor regăsi pe Remus Goană însănătoşit între timp, care le va înmâna romanul căutat (recherche/ quête/ cavalerescă).

Cuprinde patru părţi: I. Întoarcerea în Valea Frasenului; II. Secretul lui Anton Necşulescu; III. Dovlecii nu s-au copt; IV. Ultimii români.

A consemnat Ion Popescu Brădiceni

http://www.gorjeanul.ro/cultura-2/lazar-popescu-intr-o-lectura-publica-o-relatare-de-ion-popescu-bradiceni#.V49mIPl97IV

Și pretutindeni gândul

„Una dintre plăcerile românilor e sa vorbească de rău țara și despre poporul lor. Se zice că asta ar fi ceva caracteristic rasei latine. Se poate. În acest caz, obârșia noastră romană se dovedește cu prisosința.

Oriunde se întâlnesc doi oameni, mai ales pentru întâia oară, se grăbesc să lase o bună impresie despre sine unul altuia și prind a zvârli săgeți asupra regelui, asupra oamenilor politici, asupra administrației, asupra armatei, asupra poporului. Bineînțeles că Austria, Serbia, Bulgaria, mai ales Bulgaria, sunt date ca pilde spre dovedirea nemerniciei noastre.

Gazetele noastre suferă influența asupra aceluiași spirit public: combat cu înverșunare, fiecare în felul ei. Cetitorul nepărtinitor și sceptic crede tot și are bucuria sa proorocească putreziciunea noastră desăvârșită de sus până jos.

(…)Ciudat! Îmi cunosc țara destul de bine, cunosc poporul nostru și nu sunt asa de îngrozit de viitor. Eu n-am văzut numai bordeie; am văzut sate, și multe cu gospodării frumoase. (…) Pretutindeni gândul binelui lucrează, obscur ca și floarea de primăvară, care-și face înalt și nebănuit loc în întunericul frunzelor noastre.

Munca aceasta fără răsplată, ca și floarea sfioasă, vestește înflorirea unei primăveri. Să ne descoperim înaintea ei.“

Mihail Sadoveanu, 1911

http://webcultura.ro/inflorirea-unei-primaveri/

Pictor de duminică

Reporter: Sunteţi fondatorul Salonului Naţional de Pictură „Arte Mici”. Cum a început totul?

Florin Preda-Dochinoiu: A fost o reacţie împotriva la ceva, o alternativă a spontaneităţii şi a fanteziei. O evadare, o eliberare de regulile impuse, a fost un simbol de Bunavestire a Poliţiei Române.

Ideea, de fapt, a fost alta. Trebuia să fie o mişcare artistică de stradă. În ziua în care Salonul de primăvară, vară, toamnă sau iarnă al pictorilor profesionişti gorjeni îşi deschidea porţile, zeci de artişti, independenţi de Salon, trebuiau să ocupe trotuarele din faţa sălii, să înconjoare clădirea cu lucrări de pictură şi să înceapă vernisajul în aer liber … Unora li s-a părut frumoasă, dar nebunească ideea, eschivându-se de la susţinerea ei, motiv pentru care i-am pus eticheta: „PROIECT ABANDONAT”.

Salonul Naţional de Pictură „Arte Mici”a fost o reacţie şi o alternativă. Este un unicat, zic eu, întrucât pentru prima oară, în România, a fost organizat într-un sediu de poliţie, spaţiul nefiind ales întâmplător, ci datorită aniversării a 188 de ani de la înfiinţarea Poliţiei Române.

Rep.: Ce se vrea a fi Salonul „Arte Mici”?

F.P.D.: Aşa cum am mai spus, se vrea un elogiu spiritual dedicat copilăriei. Se vrea, nu numai un descoperitor de imagini, dar şi un interpret corect al acestora, capabil să pună în valoare, fără a distruge, construcţia simbolurilor pure. Doresc să aibă cât mai multe ediţii, să bucure cât mai mulţi copii, că doar este dedicat pictorilor cu vârste cuprinse între 3 şi 15 ani şi să rămână un eveniment artistic continuu peste timp.

Rep.: Cum a fost prima ediţie?

F.P.D.: A fost o ediţie interesantă, doar într-o săptămână, în perioada 15-22 martie 2010 (anunţ şi înscriere) s-au înscris 125 de concurenţi cu peste 200 lucrări.

Rep.: Dar a doua?

F.P.D.: A fost un eveniment “clandestin” de formă, pată şi culoare.

Rep.: Cum au primit gorjenii această iniţiativă?

F.P.D.: Sper că a fost un prilej de bucurie, nu numai pentru gorjeni, ci şi pentru micii artişti din întreaga ţară. Ediţia de anul acesta a fost patronată de mai multe instituţii, care în parteneriat au contribuit la reuşita evenimentului. Cu toate că societatea românească este imprevizibilă se lasă mânjită de cultură. Chiar dacă este realizată de prichindei, arta lor are acelaşi tumult, aceleaşi calităţi şi aceleaşi defecte, dar multă, multă puritate. Mai mult, un strop de cultură nu dezbină, ci doar te ambiţionează să realizezi mai frumos, mai interesant, mai mult, mai… şi mai spectaculos. Deci, gorjenii au girat evenimentul cu bucurie şi interes.

Rep.: Colegii dumneavoastră de la Poliţia Motru cum au reacţionat vizavi de „Arte Mici”? V-au sprijinit? S-au implicat în vreun fel în organizare şi în desfăşurare?

F.P.D.: Mesajul a fost înţeles, apreciată ideea la nivelul semnificaţiei şi conţinutului, iar sprijinul a fost evident. Au susţinut şi au acceptat ideea de artă, pentru că ei o apără, apară drepturile şi libertăţile fundamentale ale oricărui cetăţean, dreptul la libertate şi viaţă.

Rep.: Dumneavoastră sunteţi pictor şi om al Legii, în acelaşi timp. Cum se împacă cele două elemente?

F.P.D.: Tot timpul jurnaliştii au încercat o tălmăcire lirică a realităţii, considerând că poliţistul nu poate fi capabil de modernism, de avangardism sau de originalitate.

Poliţistul şi artistul, în cazul meu, au drumuri cu scopuri finale diferite, dar fiecare trăieşte în lumea lui stranie (pentru celălalt) care încifrează ceva aparte, iar uneori pentru a fi înţeles se crede că este necesară traducerea sau interpretarea culorii sau cuvântului.

Nu mi-e ruşine că sunt poliţist, cum nu mi-e ruşine că sunt artist!

Rep.: Din ce grupare artistică faceţi parte, cărui curent artistic aparţineţi?

F.P.D.: Nu cred că ştiu care îmi este “gradul” printre artiştii contemporani. Sunt un grafician, un artist ilustrator şi un pictor de duminică. Îmi place să cred că mă înscriu în sfera suprarealismului oltenesc, aşa cum m-a catalogat Ovidiu Ghidirmic, iar nefăcând parte din nici o şcoală, continui să pictez ceea ce văd şi să văd dincolo de ceea ce toţi privesc.

Rep.: Aveţi idoli , ce artişti v-au marcat?

F.P.D.: Idoli? Într-un fel i-am întâlnit pe toţi. Mi-am început activitatea cu Ivan Generalic, Constantin Brâncuşi şi Florin Pucă. L-am certat, în gând, pe Maigritte că s-a născut mai devreme cu ideile furate de la mine şi am fost fericit că l-am cunoscut pe Pucă (pregătindu-mi sirop de căpşuni ) şi că nu l-am întâlnit pe Dali (cu siguranţă n-am fi rămas prieteni). O clipă am crezut că Durer, Michelangelo, Da Vinci, Constantin Brâncuşi Dali, Ţuculescu, Generalic, Maigritte, Iosif Keber, Florin Pucă, Chirnoagă, Bălaţa, Piliuţă, Ligia Macovei Alina Roşca mi–au pomenit numele, dar era invers şi m-am însurat cu Alina-Camelia, atunci (sau măritat?!), venind în Gorj. Un tărâm mirific plin de basm şi poezie, un loc protejat de Dumnezeu, loc de unde a plecat şi arta idolului meu, genialul Constantin Brâncuşi, cel mai cunoscut român în lume. Nu credeţi că este o coincidenţă frumoasă? Un dar sublim dat muritorilor, ca prin căsătorie să-mi duc existenţa, pe meleagurile pe unde altădată el a trecut?!

Rep.: În multe din lucrările dumneavoastră de grafică întâlnim simboluri din lumea satului, simboluri care ne duc într-o Oltenie misterios de frumoasă și interesantă. Cum generați aceste simboluri?

F.P.D.: Artistul creează o lume întreagă, dacă are de ce să-şi aducă aminte.

Rep.: Aţi fi putut scrie poezie…

F.P.D.: Dar scriu poezie. Am debutat cu poezie…

Rep.: De ce nu v-aţi dedicat poeziei ?

F.P.D.: Din respect şi teamă pentru fratele mai mare. De frică. Mi-a fost frică că mă vrăjesc literele, că n-am cum să-l depăşesc pe fratele meu. Constantin Preda scrie o poezie demenţială. Este un mare, mare poet …. Asta e… Dar să revenim la simboluri ….

Rep.: Cum generaţi aceste simboluri?

F.P.D.: Aşa cum am spus mai devreme artistul creează o lume întreagă, dacă are de ce să-şi aducă aminte… Simbolurile mele sunt poveştile mele. Nu poţi simţi neliniştile unui lucru decât dacă ai rădăcinile prinse acolo. Clipele din satul meu devin simboluri în oraşele voastre ….dar tipul de simbol diferă de la o lucrare la alta. Versurile poeţilor generează şi ele simboluri. Simbolurile din volumul „Ninsoarea electrică” scris de Traian T. Cosovei diferă de simbolurile ce le-aş folosi, ilustrând „Poeme pentru Mama” de Mircea Micu. Orice vers, orice gând, orice sunet generează o imagine, dar numai imaginile conţin simboluri.

Rep.: Dacă ar fi să pronunţaţi numele celor mai buni 10 pictori, scriitori, poeţi în viaţă, din Gorj, la cine v-aţi opri?

F.P.D.: Fiecare artist e foarte bun. Nu este drept să creezi o ierarhie. Poţi să vorbeşti de generaţii artistice sau de fiecare artist în parte.

Rep.: Reformulez. Dacă ar fi să pronunţaţi numele a 10 pictori, scriitori, poeţi din Gorj, pe care îi cunoaşteţi, la cine v-aţi opri?

F.P.D.: Nu ştiu dacă sunt zece sau o sută. Sunt oameni plăcuţi prin ceea ce fac. Pe unii îi cunosc, aşa cum l-am cunoscut pe Maigritte, pe alţii din lucrările lor sau de la diferite evenimente culturale. Repet nu este o ordine valorică: Alex Gregora, Grigore Haidau, Gheorghe Plăveţi, Zenovie Cârlugea, Romulus Iulian Olariu, Vasile Fuiorea, Rodica Marin, Nicolae Dragoș, Florin Gheorghiu, Ion Popescu, Marin Colţan, Viorel Gârbaciu, Florin Iusuf, Cătalin Bîjnea, Valer Neag, Spiridon Popescu, Constantin Dobriţescu, Mihai Ţopescu, Marius Aldea, Teodor Dădălău, Constantin Bunilă, Aurelian Suța, Ionel Apetrei, Doru V. Fometescu, Gheorghe Grigurcu, Ion Mocioi,, Arminio Ţuineac, Cristian George Brebenel, Florin Marcoci….

Rep.: La ce lucraţi în prezent şi ce proiecte aveţi?

F.P.D.: Am reluat de circa un an un proiect mai vechi de grafică: „Cai ve(r)zi pe pereţi” şi învăţ, clandestin, să pictez de la artiştii seralişti care frecventează „Arte Mici”.

Rep.: Există în familie cineva care să vă moştenească talentul?

F.P.D.: Arta se învaţă, moştenirea se lasă prin testament. Nepoţii mei pictează. Fiul meu Alexandru (PAF) nu mai pictează. Iubeşte. A ales ceva gen curcubeu pisat în aur, renunţând la culorile stoarse din semne şi cred că străluceşte. A pictat pentru că trebuia să atingă un punct: să-i cumpăr costum la vernisaj.

Rep.: Dumneavoastră, Florin Preda-Dochinoiu, de ce pictaţi?

F.P.D.: Pictez, de frică, să nu mor!

A consemnat MINODORA SUCEA

http://www.gorjeanul.ro/interviu-2/florin-preda-dochinoiu-%E2%80%9Epictez-de-frica-sa-nu-mor%E2%80%9D#.V4teSfl97IU

Postmodernitate de doi bani

http://www.gorjeanul.ro/cultura-2/accente-polikratice-unde-ne-sunt-criticii-pedagogici-un-comentariu-de-ion-popescu-bradiceni#.V4qASvl97IV

„Adunătura” de mărunţi veleitari pe care o întruneşte acum insignificantul Marius Iorga (de altfel nul ca scriitoraş de „cartier mărginaş” al municipiului Târgu-Jiu – n.m.) nu este Cenaclul „Columna”.

Cenaclul „Columna” – trebuie să constat cu tristeţe – a fost. Mişcarea am mai continuat-o eu o vreme, dintr-un fel de capriciu transmodern(ist). Dintr-un fel de joc al meu doctrinar. Am încercat ceva splendid – o infuzie de cultură literară, o grefă de gândire critică – dar – pare-mi-se – n-am izbutit, căci m-am lovit de minţi mediocre, opace, înguste, incapabile să priceapă ceva.
M-am aflat în echipă cu reputatul critic, de altfel un eminent profesor, Ion Trancău şi cu conferenţiarul universitar Lazăr Popescu, dar, vai, ne loveam de un zid al unor indivizi reduşi, al unor inşi în care spiritul n-are şansă de pătrundere. Vorbesc de acel Spirit Înalt, de autentică expresie intelectuală.
Retras, la masa de lucru, unde-mi stă mai bine de ceva timp, nu pot, totuşi să nu ies în această lume tot mai troglodită (ce-i drept din pricina unei guvernări ostile pe faţă poporului român, limbii române, întregii naţiuni, ajunsă pe mâna unor neicanimeni ca Iohannis şi Cioloş – n.m.) cu nişte foarte necesare precizări axiologice.
În această postmodernitate de doi bani, tinerele poetesse practică, într-o grotească deşănţare, pornografia literară (s-a întâmplat recent, la Alba-Iulia, ca două drăgălaşe făpturi care-şi închipuie că scriu literatură să uluiască asistenţa cu asemenea scabroase texte pline de obscenităţi absolut dezagreabile), încât mă întreb nedumerit: chiar au dispărut criticii pedagogi din România de azi? Încât eu, dorindu-mă un critic pedagog, să realizez că nici nu mai poate fi vorba de aşa-ceva, pentru că deja a început să se aleagă praful de conştiinţa publică şi politeistă (atenţie, nu politică, fiindcă noi, românii nu mai avem politicieni, ăhăăă, cam de prin interbelic – n.m.), bunul-simţ e şi el în cădere liberă, educaţia e în criză, respectul reciproc e o noţiune depăşită.
De ce susţin ideea pedagogiei şi a maestrului pedagog (să zicem de tipul Habermas la germani şi de tipul lui Noica la români)? Pur şi simplu pentru formarea elitei veritabile care o să construiască România de mâine. Eu mă aflu pe această cale şi cine crede că e în stare de asta n-are decât să mi se alăture.
Le voi fi un mentor dur, aspru, exigent dar stăpân în permanenţă pe mijloace, strategii, tehnici, metode, paradigme, alternative ş.a.m.d.

Papusza sau cântec țigănesc

Aolo unde vântul cântă

și frunze aurii se roagă Domnului toamna,

tot acolo se roagă și țiganca oacheșă.

Prin păduri

pe cărări în cruce,

acolo unde vântul cântă,

țiganca se roaga Domnului

și-atunci îi cade-n drum

o frunză aurie.1

Acesta este unul dintre cântecele-poem ale Bronisławei Wojs, cu numele ei de țigancă și poetă Papusza, o țigancă poloneză al cărei destin s-a făcut și s-a desfăcut precum cărările pe care ea și țiganii ei le-au urmat, prin păduri, peste râuri, dealuri și câmpii, prin viață și prin moarte deopotrivă. Poemul de mai sus, extras din volumul Lesie, ojcze mój (Pădure, maica mea), tradus din limba romanes în limba polonă de Jerzy Ficowski, este un poem-emblemă pentru spațiul spiritual poetic al Papuszei, care conține toate elementele definitorii ale lumii și destinului ei: pădurea, frunzele, destinul nestatornic al unei femei ce a aparținut unei comunități închise și tradiționale de țigani, singurătatea în care singura prezență, într-o anumită perioadă a vieții sale, a fost doar Dumnezeu.

Dar cine a fost Papusza? Papusza, născută într-o familie de țigani din Galiția poloneză probabil în 1909 (unele surse spun că s-ar fi născut în 1908, altele în 1910), a primit ca nume de botez Bronisława Wojs. Ea a fost fiica unică a unei familii de țigani tradiționali care nu apreciau și nici nu considerau necesar ca un membru al comunității lor, mai ales o fată, să știe să scrie și să citească. Însă Bronisława, de copilă, a avut un simț extraordinar al propriului destin, dorindu-și foarte mult să învețe să scrie și să citească, ceea ce era destul de atipic pentru comunitățile tradiționale de țigani de la începutul secolului trecut. Astfel, după cum singură scria în jurnalul său, literele nu le-a învățat de la școală, pentru că părinții nu au lăsat să o frecventeze, ci de la copiii din vecinătate pentru care fura diverse lucruri și care au învățat-o literă după literă, pe când avea vreo 12 ani. Apoi, cititul și scrisul le-a învățat de la o vecină evreică pentru care fura porumb și care, în schimb, o ajuta să buchisească. Papusza de mai târziu scria: „Citeam multe gazete și cărți. Citeam mai bine decât scriam, pentru că nu știam prea bine scrie. Și așa a rămas mereu, până astăzi. Sunt foarte mândră de cât am reușit să învăț pentru că învățătura nu mi-am luat-o din școli, ci din viață, așa, singură. […] Multe am învățat în viața asta a mea și o să-mi amintesc tot până în ziua în care voi muri.”2Bronisława a avut o viață plină de greutăți, tatăl natural i-a murit deportat în Siberia, mama s-a recăsătorit cu Jan Wojs, un țigan căruia îi plăcea băutura, dar căruia îi plăcea deopotrivă și violența. Când deja a mai crescut și toți din șatră știau că îi plăcea să citească, o luau peste picior și râdeau de ea, numind-o „profesoara”. Bronisława era altfel, iar orice comunitate tradițională cu greu acceptă orice manifestare a unei identități diferite.

Bronisława Wojs a devenit Papusza (nume care înseamnă, de altfel, precum în limba română, păpușă) în momentul în care, în anii ’40, în șatra lor a ajuns Jerzy Ficowski, intelectual și scriitor polonez, membru al Armatei Naționale de rezistență poloneză, care la rândul lui se ascundea de ocupația rusească. Jerzy Ficowski a călătorit alături de țigani, a mâncat și a dormit cu ei, s-a pierdut în adâncurile pădurilor alături de ei și astfel a descoperit-o pe Papusza, cea care scria, în scurtele popasuri ale șatrei, versuri pe un caiet, umplând fiecare rând al paginii de la un capăt la altul, nu în formă de versuri separate, ci curgător, ca un susur de apă sau precum cântecul unei păsări, neîntrerupt. Jerzy Ficowski, fascinat de cultura țigănească, vorbitor al limbii romanes, autor al unor cărți esențiale despre viața țiganilor din Polonia de dinainte și de după cel de-al Doilea Război mondial, a văzut în versurile-cântec ale Papuszei un spirit poetic ce depășea cântecele țigănești tradiționale. La îndemnul lui, Papusza i-a trimis spre traducere, în anul 1951, un poem intitulat Cântec țigănesc zămislit de mintea Papuszei, pe care tot el l-a trimis spre apreciere marelui poet polonez Julian Tuwim. Acesta din urmă, impresionat de forța, dar și de sensibilitatea și delicatețea versurilor Papuszei, de onestitatea poetică și spiritul ei liber, i-a scris acesteia o primă scrisoare prin care o invita să îi scrie la rîndul ei o scrisoare și să continue să îi trimită poeme. În 1952, Tuwim îi scria Papuszei: „Să continuați să scrieți, și tot așa direct, versuri curgătoare din inimă de țigancă. Când se vor aduna destule texte, vom publica primul volum de versuri bilingv în romanes și în polonă.”3

Tuwim a fost cel care, alături de Ficowski, a ajutat-o mult pe Papusza, i-a trimis cărți, iar când a dorit să îi ofere bani pentru versurile ei publicate, aceasta a refuzat, i se părea nedemn să primească bani pentru ceva ce era parte din ea, i se părea că s-ar fi vândut. Primul volum de versuri i-a apărut în 1956, la trei ani după moartea lui Tuwim. Iată un fragment din poemul Cântec trist, scris în anul 1952, care înregistrează nu numai istoria ei personală, ci și drama țiganilor trimiși alături de evrei în lagărul de la Auschwitz:

N-a fost viață pentru țigani la oraș,

iar în sate – ne-au omorât, ne-au omorât.

Ce e de făcut? Au plecat copiii țigăncii în pădure,

departe în pădure,

să nu-i ajungă câinii nemților.

Eu, copilă de țigan, n-am timp să-mi fie frică

Mama m-a născut o dată, de murit voi muri o dată!

În poemele Papuszei, istoria ei și a comunității de țigani din care făcea parte se împletește cu istoria mare, cea a războiului și foametei, iar viața lor, care oricum e o călătorie continuă, se transformă adesea în fugă din calea morții, scăparea fiindu-i ei și alor ei pădurea. Așa cum declară Jerzy Ficowski, toată vara, șatra de țigani era pe drum, iar iarna făceau cu toții popas, acesta fiind și momentul în care Papusza își scria cântecele. Poemele-cântec ale Papuszei sunt o mărturie a vieții proprii, iar ea a scris cu conștiința responsabilității actului scrierii. În poemul Eu, o țigancă săracă, în care se descrie pe sine copil fiind, dorind să învețe carte, deplânge cu tristețe, în același timp și soarta țiganilor neștiutori de carte, în urma cărora nu va rămâne nimic. Această conștiință a actului scrierii și a responsabilității pe care cel care scrie și-o asumă este extraordinară în cazul Papuszei, care s-a apropiat de scris și lectură în mod intuitiv, așa cum era de apropiată de pădure – probabil elementul cel mai prezent în textele ei. Papusza scria precum respira, precum călătorea sau se îmbăia în râu, în mod natural, ca un gest firesc al vieții ei. Pădurea și călătoria neîntreruptă a șatrei care sunt oricum definitorii pentru cântecul tradițional țigănesc în genere se regăsesc și în textele Papuszei, doar că în cazul ei apar elemente de istorie concretă, fie a ei personală, fie a șatrei, fie a lumii în care ea a trăit, creând o opoziție între cultura țigănească ce nu făcea apel la memorie.

Însă destinul creator al Papuszei nu a coincis cu destinul biografic al Bronisławei Wojs. Faptul că textele Papuszei au devenit publice, că a descris prin textele ei lumea țiganilor și secretele acestei lumi i-a atras, din nefericire, oprobriul șatrei și pedeapsa de a nu mai avea niciun contact nici cu lumea lor, nici cu altcineva. Papusza a fost condamnată la dispariție, iar Bronisława la tăcere și viață în însingurare. Rămasă singură, Papusza a fost uitată și, într-un fel, salvarea de la moarte a Bronisławei a reprezentat-o boala care i s-a declanșat odată cu excluderea ei din comunitatea de țigani – o nevroză puternică de care a suferit până la finalul vieții și care a făcut să-și petreacă mare parte din viața într-un spital de psihiatrie. În anii ’70, a mai scris câteva texte ca un fel de ultimă zvâcnire a spiritului Papuszei – însă pe atunci textele respirau numai a singurătate, ea vorbindu-le numai frunzelor și păsărilor. Apoi a recăzut în tăcere. Ultimii ani ai vieții Bronisławei Wojs au fost ani de suferință din care Papusza a dispărut cu totul – nu rostea niciun cuvânt despre fosta Papusza, despre cântecele ei, nimic. Ștergerea propriei identități a însemnat moartea poetei. Nu știm dacă Papusza a dispărut și din memoria Bronisławei – acesta rămânând un mister. Bronisława Wojs a murit în 8 februarie 1987, lăsând în urma ei ani un destin trist, dar plin de sens, un destin atât de sinuos precum cărările pe care le străbătuse în vremuri de libertate, despre care ea însăși a spus următoarele în ultimul interviu acordat lui Ficowski în anii ’70: „Dacă nu aș fi învățat să scriu și să citesc, proasta de mine, poate aș fi fost totuși fericită.”4

Astăzi Papusza este recunoscută ca poetă în Polonia, iar lumea țiganilor de astăzi apreciază și se mândrește cu moștenirea ei poetică, atât de valoroasă pentru memoria comunităților de țigani polonezi, lucru pentru care, în mod ironic, Papusza a plătit cu viața. În 2013, a fost produs un film despre biografia Papuszei, regizat de Joanna Kos-Krauze și Krzysztof Krauze, iar muzica din film, interpretată de cântăreața poloneză Kaja, reia unul din poemele poetei țigănci:

Câte sărăcii și foamete

Câte tristeți și drumuri

Câte pietre aspre ne-au străpuns tălpile

Câte gloanțe ne-au zburat pe lângă urechi

Să alerge spre mine toți țiganii

Ca spre o pădure în care arde un foc mare

Și unde strălucesc razele de soare

Pentru aceste cântece ale mele

Să se adune toți țiganii

Și să-mi asculte vorbele

1 Papusza, Acolo unde vântul (Odoj, kaj bałwał), poem din volumul Lesie, ojcze mój (Pădure, maica mea), Editura Nisza, Varșovia, 2013, p. 29, traducere din limba polonă în limba română de Emilia Ivancu.

2  Fragment din jurnalul Papuszei preluat din prefața volumului Lesie, ojcze mój (Pădure, maica mea), Editura Nisza, Varșovia, 2013, scrisă de Jerzy Ficowski, traducere din limba polonă de Emilia Ivancu.

3  Scrisoare a lui Julian Tuwim către Papusza, fragment din prefața scrisă de Jerzy Ficowski la volumul Lesie, ojcze mój (Pădure, maica mea), Editura Nisza, Varșovia, 2013, traducere din limba polonă de Emilia Ivancu.

4  Cuvintele Bronisławei Wojs din Prefața lui Jerzy Ficowski la volumul Lesie, ojcze mój (Pădure, maica mea), traducere din limba polonă de Emilia Ivancu.

5  Versurile Papuszei din coloana sonoră a filmului omonim, 2013, traducerea din limba romanes de Tomasz Klimkowski.

Ce ți-e cu facerea de bine

Se spune că un mare profesor de chirurgie, Ion Juvara pre numele său, l-a operat cândva pe un ins cam amărât care era bolnav foarte – practic, pacientul a ajuns lat la spital şi nimeni nu-i mai dădea nici o şansă. O intervenţie practicată la timp şi cu mare talent, însă, l-a salvat pe individul cu pricina. Suntem prin anii ’50, la Bucureşti, în plină campanie contra burjuilor, a numelor româneşti de tradiţie, a intelectualilor etc.

Văzându-se salvat, gata de plecare acasă, pacientul îl întreabă pe profesorul Juvara:
– Cum pot să vă răsplătesc, domnule profesor? Mi-aţi salvat viaţa.
– Tu ce lucrezi? – se pare că l-ar fi întrebat profesorul, care, provenind dintr-o familie macedoneană din cele ce se bătuseră cu mult nesaţ cu turcii, era familiarizat cu labilitatea balcanică, în toată splendoarea ei labirintică.
– Sunt dulgher, dar mă pricep cam la toate.
– Bine. Uite cum o să facem. Vino la mine acasă peste două săptămâni, după ce te întremezi.
Zis şi făcut. Vine dulgherul la profesor acasă, iar acesta îl roagă să-i facă o nişă într-un perete, dar să i-o facă astfel încât să nu se vadă şi să nu fie bănuită de nimeni.
– Şi, vezi, adaugă profesorul, nu trebuie să mai spui nimănui de nişa asta. Nici chiar eu n-o să zic nimănui, nimic -nici chiar familiei mele.
– Se poate, domn profesor? Cum o să spun?
Face dulgherul nişa, iese aşa cum şi-a dorit profesorul, după care consideră amândoi, profesor şi dulgher, că datoria vieţii salvate era spălată.
Şi trec lunile. Să fi trecut chiar şi un an până când, la un moment dat, la uşa profesorului bate Securitatea.
– Am auzit că aveţi o ascunzătoare plină cu cocoşei, zic cei de la Securitate.
– Ascunzătoare?! Cocoşei?! – face profesorul pe niznaiul.
– Da, tovarăşe, ascunzătoare şi cocoşei, ia mai lăsaţi-ne în pace cu figurile astea că ce, credeţi că noi nu ştim ce şi cum? Ia, se înforţoşează securistul, poruncindu-le subordonaţilor, ia treceţi băh, la percheziţie că ăştia chiar cred că suntem proşti!
Şi se apucă ei de treabă. Se duc aţă la locul unde fusese săpată nişa, se apucă de dat în pereţi cu secera şi ciocanul, sparg nişa şi găsesc în fundul ei o casetă frumoasă, din lemn.
– Credeai că ne fraiereşti, ‘ai? Cu noi ţi-ai găsit să te joci, mă, banditule?
Profesorul rămâne impasibil, securiştii scot caseta din nişă. Li se pare cam prea uşoară, dar nu comentează, o deschid deîndată, pentru a certifica flagrantul.
Ei, şi imediat după ce au deschis caseta, iată că le cade faţa tuturor.
După aia li se lungesc mutrele. După aia se înfurie, dar nu mai aveau nimic de făcut.
Mda. În caseta cu pricina nu găsiseră decât o biată coală de hârtie pe care erau scrise, extrem de caligrafic, următoarele cuvinte:
„ACEASTA ESTE RECUNOŞTINŢA OMENEASCĂ. ÎI MULŢUMESC DIN SUFLET PACIENTULUI MEU CĂRUIA I-AM SALVAT VIAŢA.

https://www.happymed.tv/emeritul-chirurg-ion-juvara-i-a-salvat-viata-ca-recompensa-l-a-turnat-la-securitate/

Pidosnici

In lumea asta, in tara asta frumoasa, in judetul acesta minunat si in orasul acesta binecuvantat. Dar de ce sa mearga bine cand e mult mai simplu sa mearga prost? Nu rau, prost. De ce? Pentru ca la tot pasul exista oameni foarte preocupati de a duce la excelenta faptul de a nu face nimic. Altii exerseaza in fiecare zi talentul de a pune bete in roate. Daca tot nu e ca ei atunci sa-i incurce pe ceilalti. Din cand in cand zambesc. Ne si iti zambesc. Daca Dumnezeu le-ar lua si zambetul nu s-ar mai putea preface deloc. Si ar muri? Nu. Doar ca lumea atunci ar fi mai buna. Cum? Simplu. Ai sti de la inceput pe cine ai in fata ta. Si ai fugi. Ai fugi pana la Luna si inapoi, e o expresie de a mea in alt context. Si ai alege doar oamenii care mai pot zambi. Pt ca asa i-a lasat Dumnezeu. Dumnezeu iti da garantia ca e om bun prin acel zambet. Dar Dumnezeu nu face asta. Nu alege pt noi. Dar totusi ne lasa in cale niste semne, mai devreme sau mai tarziu. Mie mi-a lasat. Poate m-am prins eu prea tarziu... Mereu am avut incredere in oameni. Si inca am. Sunt doar dezamagita ca lucrurile ar putea merge bine. Dar sunt mai multi cei care vor sa mearga prost. In ultimele 8 luni am cunoscut extrem de multi...oameni care au doar doua target-uri in viata-fie sa nu faca nimic pt ceilalti, fie sa le faca rau celorlalti. Problema nu e ca s-au bucurat la un moment dat de increderea mea, problema e ca inca se bucura de increderea altora. Si altora...si tot asa... Nu sunt sigura daca chiar copilul meu ar putea prinde niste oameni mai sinceri, mai corecti, mai loiali peste vreo 15 ani? Da, sunt dezamagita. Dezamagita pt ca mereu si mereu am senzatia ca in loc sa ne dezvoltam mental si sa evoluam nu facem decat sa ne luptam cu rautatile din jur. Pt ca asa sunt unii... V-am povestit... Daca nu fac rau nu se simt bine, daca fac un bine ori e breaking news ori e interes personal exclusiv. Acum, unii prieteni o sa imi spuna din nou, intoarce-te in presa. Da, am facut o presa pe care unii de acum nu ar putea-o face nici daca ar fi curs la facultate. Am facut presa bunului simt si o presa responsabila. Am dat interviu cu Dumitru Tinu, l-am avut sef pe Adrian Ursu si eram toti o echipa unita la Adevarul. Am fost apreciata de oameni care mi-au spus doar atat-scrie si daca materialele iti apar in ziar atunci e bine-in 2 luni m-au angajat. Nu m-a recomandat nimeni si nimic-doar munca mea. Asa s-a intamplat si la ultimul meu loc de munca-munca m-a recomandat si atat. Si mereu voi crede in munca mea.

Cand a venit dl Cristian Tudor Popescu la Tg Jiu-mi-a spus ca avem un oras frumos dar cu prea multe unitati bancare... Dar i-a placut. Spuneam ca avem un oras binecuvantat, prin prisma operelor lui Brancusi. Candva potentialul lor va fi valorificat. De asta sunt sigura. Se poate. Indiferent de Gica Contra, Gica nufacenimic si alti Gica aflati acum in diverse posturi, cred ca de fapt sunt in Postul Negru unii dintre ei, postul nemuncii. Nesansa lor e ca nu sunt singuri pe pamant. Mai sunt si unii, ca mine, ca tine poate, altii,care vor sa faca ceva in viata asta. Da, eu vreau sa fac ceva si copilul meu sa spuna peste ani-mama a facut asta, mama a contribuit la asta. Tatal are si el visele lui. Va spune si-tata a facut asta... Dar nu vorbesc despre el. Hai sa punem si niste poze de pe vremea cand faceam presa cu reportofonul. Da, poate m-as intoarce in presa. Dar din alta postura, sunt acum destui reporteri/redactori dornici de afirmare. Mai meditam. Cert este ca parca atunci nu era atata rautate intre oameni. Clar, nu era. Am ales sa ma simt binecuvantata si sa fiu recunoscatoare tuturor celor care m-au invatat cate ceva bun in viata aceasta si familiei mele.

Isabela Coară