„Frica de moarte sau frica de a muri, ce preferaţi?“ (Julian Barnes)
Adevăru-i că nu mă prea dau în vînt să scriu despre moarte, fie ea și așa, în general, darmite gîndindu-mă la cea care-mi va fi hărăzită. Frică? Nu numai ea, ci și posibilitatea, ce m-a însoțit de cînd mă știu, de-a dilata nesățios clipele fericite, fracțiunile acelea de timp, trecînd fulgerător, ca un curent electric prin trupul frisonat de bucurie, în care abosorb cu toate simțurile realitatea pînă în cele mai mici amănunte, nebănuite (multe!) de alții. Am credința că mort nu aș percepe nici parfumul unei prune căzînd, crăpată de propria-i zeamă, fluierînd aerul găurit o secundă de ea, nici palpitul unui fluture părînd că se ia de-a moaca după ultimul vagon al trenului marfar trecut indolent peste barieră, nici zîmbetul strecurat spre colțul gurii de o elevă, cărăbănind în spate, ca pe-o mitralieră de teroristă minoră, un violoncel mascat în anvelopa portocalie, nici sunetul de-abia auzit al izbirii marginii paharului plin cu apă de dinții strălucitori ai cantonierei Sultănica, nici melodiile acute ale drujbei mînuite în spatele gării, lîngă stivele de butuci. N-aș mai despărți culorile de obiecte, jupuind-le cu tot cu amurg, ca pe o coajă sau o pieliță de fruct etc. E nasol să fii mort!
Prima lecție am primit-o într-o căruță care mă ducea din gara Bîrnova către sanatoriul TBC, la deal, pe la 19 ani, în mijlocul unei păduri înverzite, clocotind de triluriliruri de păsări necunoscute, picurînd razele ca pe-un ulei incandescent printre frunzele groase, cărnoase, senzuale de-atîtea pofte mustoase, doldora de viață. Nu voiam să mor, nu concepeam că pot muri! Ar fi fost o eroare profundă, nu atît a mea, cît a lui Dumnezeu! Fastul vegetal din jurul meu părea o gravă invitațe de-a lua bine aminte, de-a mă dezmetici, de-a nu ceda romantic unei descompuneri fascinante la gingia genunii căscate și-n afară, și-n mine, fragedă, în plămînul înciorchinat în alveole pure, rupte de-o cavernă proaspătă ca un sărut umed, periculos. Mult mai tîrziu, în vîrstă deja, la balamuc, după cîteva luni de depresie scîrboasă, mi-am vomitat definitiv plictiseala impardonabilă de-a muri. Țineți minte ce spunea Tolstoi? „În locul morții era lumină.“ Eu zic să-l credem pe cuvînt! Oricum dăm colțul. (din Dilemateca, nr. 48, mai 2010)
pagină realizată de Marius CHIVU
Marius CHIVU: Ce visaţi?
RăspundețiȘtergereEmil Brumaru: Prin clasa a doua sau a treia, tatăl meu fiind şef de haltă la Belceşti (judeţul Iaşi), dormeam într-o cameră enormă, la etajul haltei. Mama şi tata într-un pat. Eu, în altul. M-am trezit brusc (sau poate am visat că m-am trezit!), noaptea, şi am văzut, pe cearceaf, la marginea patului lor (locul mamei), un cuţit lung, cu lama strălucitoare. Nu mi-a fost deloc frică. M-am dus să-l iau. Mama dormea pe burtă, cu cearceaful boţit, ridicat mult peste şolduri, cu cuţitul deasupra feselor, vîrful îndreptat fiind spre capul ascuns în părul lung, castaniu. Cînd am vrut să-l prind, palma desfăcută a cuprins carnea ei albă, moale. Mama nu s-a trezit. Cuţitul dispăruse. Însă în noaptea următoare a reapărut, acum sigur în vis, cu o claritate fantastică, prelung, la fel de strălucitor, cu mînerul de lemn, cu vîrful în jos. Se legăna în vînt, pe un cîmp însorit, verde, proaspăt, sprijinit de un fir subţire de iarbă. Se legăna şi nu cădea. Cum de nu se rupea firul de iarbă? Nu l-am atins. Exista. Fusese şi pe trupul mamei, între fesele ei. Visul s-a repetat de nenumărate ori… Pînă la maturitate, cînd eram scriitor… Uneori se combina cu altul, adică începea altfel. Era mai întîi o senzaţie indescriptibilă de fericire… Apoi urma ceea ce am descris deja. (din Dilemateca, nr. 15, august 2007)
Iubiri ascunse
RăspundețiȘtergere