Oameni-poem

Dragii mei, am revăzut-o astăzi pe Gina și vreau să las aici câteva cuvinte despre această minunată făptură.

Gina Vieru este una dintre ființele pe care le țin aproape de inimă. Îmi plac directețea și transparența ei, felul în care aceste virtuți cardinale își găsesc resortul în onestitatea intelectuală, într-o lealitate de la care nu a abdicat niciodată și pentru care a pătimit mult, de-a lungul vieții: în anul cinci de facultate, studentă la Filosofie fiind, nu a acceptat să se dezică de trei colegi de an (care se aflau sub ancheta Securității) și a fost declarată „dușman al poporului“, exclusă din toate „unitățile de învățământ superior, indiferent de profilul lor“ și trimisă la munca de jos, într-o fabrică de la periferia Bucureștiului. Tot ce a urmat acestei intervenții brutale și stupide a unui regim criminal nu a reușit, totuși, s-o scoată din formula ei ființială, din locul pe care l-a umplut, mai apoi, cu asupra de măsură.

Obișnuiesc să spun, despre astfel de oameni, că ei sunt stâlpii lumii. Ei țin, cu forța gândului și a inimii lor, întreaga zidire a umanității, care – în absența lor – s-ar deforma ori s-ar surpa.
Și, fără îndoială, Gina Vieru, alături de soțul ei, bunul și blândul meu prieten Sorel, sunt oameni care nu doar s-au sprijinit unul pe celălalt în vremuri tulburi și grele, dar au făcut ca lumea noastră, a celorlalți, să nu se prăbușească definitiv sub povara istoriei. Acești oameni – și acești intelectuali – sunt elitele noastre. Acele elite care nu se văd pe ele c a  a t a r e (nu vor spune niciodată „noi suntem elitele“), care au o singură țintă: să-și urmeze cu fidelitate t r a i e c t o r i a (în timp ce restul mulțimii se uită mereu împrejur). Elitele autentice (nu cele autoproclamate) sunt susținute de un imperativ pe care – la un anumit moment al Istoriei – îl transformă în indicativ prezent. Iar momentul acesta nu are legătură nici cu bunăstarea, nici cu notorietatea individuală sau cu poziția în instituțiile statului, oricât de înalte, performante sau lipsite de temei ar fi aceste instituții.

Când am fost acasă la Mircea Ivănescu, în 2010, cu puțin timp înainte să se stingă, una dintre primele întrebări pe care ni le-a pus, Luizei și mie, a fost „Ce mai face Gina?“. Apoi ne-a povestit îndelung despre anii lui de studenție, despre Gina, despre poemele pe care i le scria atunci, când – în plin realism-socialist – înseși făpturile lor păreau desprinse dintr-un poem. Gândindu-mă la ei, la oameni ca Gina și Sorin Vieru sau ca Mircea Ivănescu odinioară, îmi spun că ei sunt nu doar oameni-stâlpi: sunt oameni-poem.

Mihai Șora,  Facebook

8 iulie 2017