mă plâng de ieri
ca un blestem zvârlind
parcă înadins
un rest de rău nepotrivit
fragil
în fața naturii elevate
o forță teribilă forța mea
neșovăielnică
acasă
mă plâng de ploi
Eli Gîlcescu
17.05.2025
sâmbătă, 17 mai 2025
vineri, 16 mai 2025
Mai mult decât o simplă poveste de dragoste
El avea 54 de ani, ea – doar 18. Îi despărțeau 36 de ani.
Când Charlie Chaplin a cerut-o în căsătorie pe tânăra Oona O’Neill, i-a spus:
„Căsătorește-te cu mine, ca să te învăț să trăiești, iar tu – să mă înveți să mor.”
Dar Oona, zâmbind, i-a răspuns:
„Nu, Charlie. Mă voi căsători cu tine ca tu să mă înveți să cresc și să mă bucur de viață,
iar eu – să te învăț cum să rămâi tânăr până la capăt.”
A fost mai mult decât o simplă poveste de dragoste.
Au trăit împreună 34 de ani de căsnicie.
Au crescut opt copii.
Și, în ciuda diferenței uriașe de vârstă, ea i-a fost alături până în ultima clipă.
Nu trebuie să fii de aceeași vârstă ca să iubești cu adevărat. Uneori e suficient să-ți întâlnești omul – acela care te ajută să te maturizezi, dar lângă care sufletul tău va rămâne mereu tânăr.
vineri, 25 aprilie 2025
Trezie
Trezitul la timp nu e doar despre ceasul de dimineață.
E despre a te conecta cu momentul prezent, cu oamenii care contează, cu activitățile care construiesc.
Lucrurile importante încep cu trezire.
luni, 21 aprilie 2025
RIP Papa Francisc
Prea mare și sfâșietoare durere
a tot
ce a făcut
și a
fost
adevăr
fără egal și frumusețe,
bunătate
și blândețe,
cu vrednicie vrednicia Sa
muritoare a păcatului nostru.
Amin.
E. G.
https://vasilegogea.wordpress.com/2025/04/21/papa-francisc-s-a-intors-la-casa-tatalui-
vineri, 18 aprilie 2025
Vin Paștile
Să ne ținem inimile curate. Să nu uităm că adevărul există. Să ne bucurăm alături de alte inimi curate. E de ajuns: răul se va risipi ca fumul.
Inimi curate. E de ajuns.
Noaptea Învierii este singurul moment din an când oamenii din lumea întreagă au curajul să strige în cor un adevăr.
Tot de la Emil Brumaru cetire
„Frica de moarte sau frica de a muri, ce preferaţi?“ (Julian Barnes)
Adevăru-i că nu mă prea dau în vînt să scriu despre moarte, fie ea și așa, în general, darmite gîndindu-mă la cea care-mi va fi hărăzită. Frică? Nu numai ea, ci și posibilitatea, ce m-a însoțit de cînd mă știu, de-a dilata nesățios clipele fericite, fracțiunile acelea de timp, trecînd fulgerător, ca un curent electric prin trupul frisonat de bucurie, în care abosorb cu toate simțurile realitatea pînă în cele mai mici amănunte, nebănuite (multe!) de alții. Am credința că mort nu aș percepe nici parfumul unei prune căzînd, crăpată de propria-i zeamă, fluierînd aerul găurit o secundă de ea, nici palpitul unui fluture părînd că se ia de-a moaca după ultimul vagon al trenului marfar trecut indolent peste barieră, nici zîmbetul strecurat spre colțul gurii de o elevă, cărăbănind în spate, ca pe-o mitralieră de teroristă minoră, un violoncel mascat în anvelopa portocalie, nici sunetul de-abia auzit al izbirii marginii paharului plin cu apă de dinții strălucitori ai cantonierei Sultănica, nici melodiile acute ale drujbei mînuite în spatele gării, lîngă stivele de butuci. N-aș mai despărți culorile de obiecte, jupuind-le cu tot cu amurg, ca pe o coajă sau o pieliță de fruct etc. E nasol să fii mort!
Prima lecție am primit-o într-o căruță care mă ducea din gara Bîrnova către sanatoriul TBC, la deal, pe la 19 ani, în mijlocul unei păduri înverzite, clocotind de triluriliruri de păsări necunoscute, picurînd razele ca pe-un ulei incandescent printre frunzele groase, cărnoase, senzuale de-atîtea pofte mustoase, doldora de viață. Nu voiam să mor, nu concepeam că pot muri! Ar fi fost o eroare profundă, nu atît a mea, cît a lui Dumnezeu! Fastul vegetal din jurul meu părea o gravă invitațe de-a lua bine aminte, de-a mă dezmetici, de-a nu ceda romantic unei descompuneri fascinante la gingia genunii căscate și-n afară, și-n mine, fragedă, în plămînul înciorchinat în alveole pure, rupte de-o cavernă proaspătă ca un sărut umed, periculos. Mult mai tîrziu, în vîrstă deja, la balamuc, după cîteva luni de depresie scîrboasă, mi-am vomitat definitiv plictiseala impardonabilă de-a muri. Țineți minte ce spunea Tolstoi? „În locul morții era lumină.“ Eu zic să-l credem pe cuvînt! Oricum dăm colțul. (din Dilemateca, nr. 48, mai 2010)
pagină realizată de Marius CHIVU
Întrebare și răspuns
De la Emil Brumaru cetire…
E foarte bine cînd ai prieteni care cercetează hrisoave vechi sau noi și, cînd găsesc cîte ceva foarte interesant, ți le semnalează. Tocmai am primit de la Bogdan Stoicescu un schimb de replici dintr-un interviu luat în 2018 de Marius Chivu regretatului meu prieten, poetul Emil Brumaru...
|
Abonați-vă la:
Postări (Atom)