In 2014, trei ani in urmă, murea Gabriel Garcia Marquez. Un scurt remember.
Să mă întorc la Marquez. În jurul lui era o adevărată isterie printre cititori. Marquez era mai popular ca un rockstar. Nu știu ce tiraj a vîndut in România, cred că mult peste 100 000 de ex. Apăruse in colectia BPT (biblioteca pentru toti) a editurii Minerva. Costa 5 lei, era ediția de buzunar, ( o pîine costa între 2 si 3 lei – erau trei soiuri in comerț, neagră, intermediară, albă ). Cartea era trasă pe hîrtie ieftină, paginile se desprindeau dacă nu o manevrai cu grijă. Pastrez si azi acel exemplar. În trenul de noapte cu amicii mei, literați la inceput de drum toti, am discutat firește tot despre „Un veac de singuratate”.
Nu se putea altfel. Toată lumea spălată, caracuda, cafenelele studențești vorbeau numai despre asta. Studentii la Filosofie aveam o cafenea/bufet în subsolul Facultății de drept, două cămăruțe pline de fum și glasuri. Practic exista un singur subiect – Marquez. Romanul a produs un șoc, o un fel de fascinație. Lumea despre care vorbea, familia colonelui Buendia, satul Macondo. Romanul părea ireal și în felul in care era scris, fară nicio scenă narată în direct, fără dialoguri, etc.
Eram convins (iertare, aveam 21/22 de ani) ) că voi scrie cindva o carte cu un impact asemănător. Nu am făcut-o și nu știu dacă mai am timp să o fac. Marquez venea din găzetarie și din militantismul goșist radical, ca să nu zic chiar comunist. A fost prieten cu Che Guevarra și Fidel Castro, fapt care mi l-a făcut antipatic incă de pe atunci. Nu ca pe colegii mei, care găseau amănuntul demn de toată lauda. Dar ei nu erau ca mine – un reacționar in nuce. Marquez se preumblase prin lume – Bogota, NY, Barcelona, Havana, Ciudad de Mexico – și la 40 de ani a hotărit să se închidă în camera unui hotel și să nu iasă decît după ce va termina cartea vieții lui. A fost „Un veac de singuratate”, povestea bunicului lui, colonel, care l-a crescut.
Nu trebuie să spun că nu l-am iubit. Nu am recitit romanul niciodată. Am cunoscuți care l-au citit de mai multe ori. Nu am parcurs cartea cu încîntarea și frenezia amicilor mei literari. Mi s-a părut obositor, manierist, evazionist, previzibil după ce citeai prima sută de pagini. La început formula – realism magic – captiva, te confisca, exercita un fel de vrajă. În vremea aceea, iarna/primăvara 1974, citeam „Dr.Faustus”de Thomas Mann cu creionul în mînă, fapt care m-a facut destul de imun la literatura lui Marquez. Mi se părea de pe altă planetă și s-a potrivit prea puțin cu scriitorul care deveneam eu cu fiecare zi. Dintre sudamericani – la modă atunci – citeam mai curînd Ernesto Sabato si Vargas Llosa, ultimul rămas și azi preferatul meu.
Copyright www.stelian-tanase. ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu