Bastonul de dictator

Nu scapă nimeni. Sau aproape nimeni. Lovește în proști (care devin fuduli) ca și în deștepți (care devin proști). Smintește, în egală măsură, pe urîți și pe frumoși, pe talentați și pe netalentați, pe credincioși și pe atei, pe politicieni și pe „simplii cetățeni“, pe laici ca și pe aparținătorii clerului. Reușește să transforme complexele de inferioritate în complexe de superioritate, încurajează impostura, amputează simțul ridicolului, inhibă orice urmă de umor, de decență, de generozitate. Eul propriu pîrjolește totul în jur: realitatea devine materia primă a unor ambiții private, ceilalți devin adversari sau unelte, viața nu mai e trăită decît ca o mare ocazie pentru un cult egolatru. Cazurile de vindecare sînt rare. E nevoie de efectul trezitor al unui eșec de proporții, de vreo suferință destrămătoare, de uitarea de sine a unei îndrăgostiri absorbante sau a unei radicale schimbări de destin. De regulă însă, și eșecul e citit tot în cheia vanității: sînt de vină ceilalți, țara, veacul, soarta. Iar dacă, prin concursul capricios al împrejurărilor, vanitosul ajunge, totuși, în vîrful piramidei, oficiul lui va fi mereu pîndit de abuzul autoritar. Orice vanitos are în raniță bastonul de dictator.

Andrei Pleșu

http://dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/o-boala-letala-vanitatea-1

Umiliți și disprețuiți

E momentul acela în care, chiar dacă nu ți se spune pe șleau, ți se dă de înțeles că nu însemni absolut nimic. L-am trăit mulți. Situațiile au fost dintre cele mai diferite, dar sentimentul, trăirile din acele momente sînt foarte asemănătoare. Un exemplu simplu: nu te temi atît de mult să fii bolnav, pe cît ți-e de frică de ideea că ajungi la spital. Gîndul ăsta ți-a intrat atît de adînc în străfundurile ființei încît, uneori, ți se pare chiar normal să vezi lucrurile așa. Și… nu, nu urmează vreo analiză a felului în care unii dintre medicii români văd lumea în care trăiesc. Există mulți oameni buni în meseria asta, care cred sincer în ceea ce fac și nu se opresc din învățat. La fel de bine cum există impostori și ticăloși. E valabil pentru orice meserie. Partea îngrozitoare e că există și medici care trăiesc aceleași sentimente, de disperare sau de frică, în fața ideii de spital. Uitîndu-te mai atent în jur, descoperi că trăiești într-o cultură a umilirii și adisprețuirii.

Și te gîndești la asta doar la nervi. Doar atunci cînd nu-ți convine ceva, cînd simți că-ți năvălește sîngele în obraji și-n timpane, cînd te revoltă un anumit fapt în așa măsură, încît ai senzația că explodezi. Ideea de spital îți produce reacțiile astea în funcție de distanța la care te afli față de ea. Dacă ești mai departe, lași „filozofiile“ pe altă dată. Cum te apropii, cum vezi lumea din altă perspectivă, în care nuanțele dispar. Iar mecanismul funcționează identic, în raport cu nenumărate alte situații. Numai că, în preajma ideii de spital, umilirea și disprețul se simt complet altfel. Aici e contextul în care cuvintele astea dor cel mai tare. Doar aici simți în modul cel mai direct ce-nseamnă dispariția bruscă a oricărei forme de demnitate. Ți se scurge prin tălpi. Și se amestecă, într-o clipă, cu umezeala lăsată de trecerea unei cîrpe puse pe „teu“. Devine substanța de bază cu care se spală holurile de spital de la noi.

Dacă un polițist ridică din umeri și-ți spune că n-are ce să facă în cutare situație, dacă ditamai căsoiul de neam prost, construit fără autorizație, se va înălța semeț, fără griji, la distanță de un chibrit de geamul tău, dacă stai în trafic pînă-ți blestemi zilele, pe drumurile astea înguste și complet gîtuite de numărul uriaș de mașini, dacă treci prin situațiile astea și printr-o mulțime de altele, asemănătoare, nici una nu te face să simți umilirea și disprețul la fel de tăios cum o faci în raport cu ideea de spital. Mecanica fulgerătoare a scurgerii demnității nu se simte nicăieri atît de cutremurător. Cu toate că tipul de realitate care stă la baza trăirilor ăstora, pe care le simțim mai dur sau mai vag, e același. Cînd stai în trafic pe niște drumuri proaste, etern aglomerate și mereu aflate în reparații, nu te gîndești că absența autostrăzilor e ceva care te umilește. O vezi, cumva, ca pe una dintre fatalitățile obișnuite, doar o piesă din colecția de greutăți istorice și insurmontabile pe care le purtăm atîrnate de gît. Nu te gîndești că e o dovadă de dispreț față de tine, din partea unora pe care i-ai trimis să te reprezinte în organismele conducătoare ale țării. Îi înjuri crunt, în gînd sau în gura mare, înjuri țara, neamul, geografia și meteorologia, dar nu simți aceeași confiscare a demnității, cum ți s-a-ntîmplat în preajma ideii de spital. Deși e același lucru, doar că arată diferit.

Acceptarea faptului că ești umilit și disprețuit doare îngrozitor. Și atunci driblezi cumva gîndul ăsta, ascunzîndu-l prin răgăliile altor gînduri, prin complicățeniile teoriilor, prin orice, doar să nu fie la vedere, să nu doară în halul ăsta. Nu te gîndești că autostrada și spitalul fac parte din interesul nostru comun, în definiția lui elementară. Sînt extrem de asemănătoare. Cu toții avem mare nevoie de ele și contribuim ca ele să existe și să funcționeze. O dai pe teorii, pe factori genetici, pe conspirații internaționale, pe antropologie și statistici, pe sociologie și psihologie, pe orice, dar nu pe limpezirea gîndului că participi în mod direct la propria umilire. Sau te gîndești că nu poți fi Prometeu, să duci celorlalți focul acestei idei. N-are nici un rost. Oricum, nu pricep nimic. Pentru că sînt proști. Și nici nu merită nimic. Pentru că-i disprețuiești.

Întorci spre semeni exact ce ai primit și nu te simți culpabil nici o secundă. Participi, fără să-ți dai seama, la cultura în care trăiești. Și nu te mai preocupă faptul că demnitatea e ceva esențial, de la care pleacă totul. Demnitatea își schimbă definiția într-un soi de „Scapă cine poate!“. Asta pînă cînd stai iar în trafic, blestemîndu-ți zilele și compatrioții. Sau pînă cînd ajungi iar la spital. Și te ia cu amețeală, cu nervi, cu revoltă, cu palpitații, cu broboane de sudoare pe frunte și pe șira spinării. Devii zgomotos și-ți vine să ceri socoteală. Dintr-odată, ai vrea să fii într-un loc în care lucrurile sînt simple și umane. Adică primești înapoi ceva rezonabil de proporțional cu ce-ai dat, cu ce-ai contribuit, iar asta nu se referă doar la taxe și impozite, ci și la energia gîndurilor care-ți umblă prin cap. E un moment tare greu. E secunda în care-ți trece prin minte că ar fi trebuit să pleci de multă vreme. După care vine clipa în care te gîndești că „totul ar putea fi simplu, dacă n-ar fi foarte complicat“. Și rîzi amar, de unul singur. Pentru că, totuși, știi că se poate și altfel. Iar demnitatea e un mușchi. Trebuie antrenat zilnic. 

Cătălin Ștefănescu 

Un veac de singurătate

In 2014, trei ani in urmă, murea Gabriel Garcia Marquez. Un scurt remember.

Să mă întorc la Marquez. În jurul lui era o adevărată isterie printre cititori. Marquez era mai popular ca un rockstar. Nu știu ce tiraj a vîndut in România, cred că mult peste 100 000 de ex. Apăruse in colectia BPT (biblioteca pentru toti) a editurii Minerva. Costa 5 lei, era ediția de buzunar, ( o pîine costa între 2 si 3 lei – erau trei soiuri in comerț, neagră, intermediară, albă ). Cartea era trasă pe hîrtie ieftină, paginile se desprindeau dacă nu o manevrai cu grijă. Pastrez si azi acel exemplar. În trenul de noapte cu amicii  mei, literați la inceput de drum toti, am discutat firește tot despre „Un veac de singuratate”. 

Nu se putea altfel. Toată lumea spălată, caracuda, cafenelele studențești vorbeau numai despre asta. Studentii la Filosofie aveam o cafenea/bufet în subsolul Facultății de drept, două cămăruțe pline de fum și glasuri. Practic exista un singur subiect – Marquez. Romanul a produs un șoc, o un fel de fascinație. Lumea despre care vorbea, familia colonelui Buendia, satul Macondo. Romanul părea ireal și în felul in care era scris, fară nicio scenă narată în direct, fără dialoguri, etc.

Eram convins (iertare, aveam 21/22 de ani) ) că voi scrie cindva o carte cu un impact asemănător. Nu am făcut-o și nu știu dacă mai am timp să o fac. Marquez venea din găzetarie și din militantismul goșist radical, ca să nu zic chiar comunist. A fost prieten cu Che Guevarra și Fidel Castro, fapt care mi l-a făcut antipatic incă de pe atunci. Nu ca pe colegii mei, care găseau amănuntul demn de toată  lauda. Dar ei nu erau ca mine – un reacționar in nuce. Marquez se preumblase prin lume – Bogota,  NY, Barcelona, Havana, Ciudad de Mexico – și la 40 de ani a hotărit să se închidă în camera unui hotel și să nu iasă decît după ce va termina cartea vieții lui. A fost „Un veac de singuratate”, povestea bunicului lui, colonel, care l-a crescut.

Nu trebuie să spun că nu l-am iubit. Nu am recitit romanul niciodată. Am cunoscuți care l-au citit de mai multe ori. Nu am parcurs cartea cu încîntarea și frenezia amicilor mei literari. Mi s-a părut obositor, manierist, evazionist, previzibil după ce citeai prima sută de pagini. La început formula – realism magic – captiva, te confisca, exercita un fel de vrajă. În vremea aceea, iarna/primăvara 1974, citeam „Dr.Faustus”de Thomas Mann cu creionul în mînă, fapt care m-a facut destul de imun la literatura lui Marquez. Mi se părea de pe altă planetă și s-a potrivit prea puțin cu scriitorul care deveneam eu cu fiecare zi. Dintre sudamericani – la modă atunci – citeam mai curînd Ernesto Sabato si Vargas Llosa, ultimul rămas și azi preferatul meu.

STELIAN TANASE
CITITI SI SERUITI

Copyright www.stelian-tanase. ro

Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor

Ca obiceiuri și superstiții, în Lunea Mare, femeile încep curățenia de Paște. Se scoate totul afară, se aerisește casa ca să iasă toate relele de peste iarnă, se văruiește și se spală totul. “Să nu te prindă Paștele în necurățenie, că te blesteamă casa!”

In Martea Mare se aspira, se da cu matura, se spala geamuri si se fac treburile grele pe langa casa.
Miercurea Mare este ultima zi in care se mai pot face treburi pe camp sau se mai spala si calca. Din aceasta zi, se spune ca barbatii trebuie sa stea pe langa casa si sa isi ajute nevestele.
Joia Mare este ultima zi in care se pomenesc mortii, iar femeile merg la biserica si impart colaci de post, vin, miere si fructe. Barbatii aprind focuri rituale in curti, pentru sufletele mortilor care se reintorc acasa. In dupa-amiaza acestei zile se fac copturile: painea, pasca si cozonacul.

In Vinerea Mare sau Vinerea Patimilor se tine post negru, nu se face treaba sau mancare, unii se scalda in rauri pentru a fi sanatosi tot timpul anului si seara se merge la biserica pentru Prohod si trecerea pe sub Sfantul Aer.
In Sambata Mare, femeile pregatesc mielul sacrificat in aceasta zi, fac ultimele pregatiri pentru masa si scot hainele noi pentru Inviere. Seara se vopsesc ouale, daca nu s-au pregatit din Joia Mare, si se face un cos pentru biserica ce contine: oua rosii, pasca, cozonac, sare, ustoroi, friptura de miel etc. 

Lunea mare = Pildele pentru ucenici

Biserica a stabilit ca în această zi să se facă pomenirea lui Iosif, fiul patriarhului Iacob, şi a smochinului ce s-a uscat prin blestemul Domnului. Iosif, fiul cel mic al patriarhului Iacov, născut din Rahila, era invidiat de fraţii lui mai mari, care, pentru a scăpa de el, l-au aruncat într-o fântână părăsită, apoi l-au scos şi l-au vândut unui negustor de sclavi pentru 30 de arginţi. Povestea lui este asemănătoare cu a lui Iisus, invidiat de iudei şi vândut de ucenicul lui, Iuda, pentru 30 de arginţi.
Sufletul necredincios e ca un smochin neroditor
Tot în Lunea mare se reaminteşte de smochinul cel neroditor, care s-a uscat prin blestemul Domnului (Matei 21, 17-19). Sfântul Evanghelist Marcu, vorbind despre smochinul neroditor, spune:
"Iar a doua zi ieşind ei din Betania, Domnul a flămânzit. Şi văzând un smochin de departe, având frunze, a mers să vadă dacă va găsi ceva în el. Venind la el, n-a găsit decât frunze, că nu era încă vremea smochinelor. Şi a zis Iisus smochinului: Nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac" (Marcu 11, 12-14).
Matei mai spune: "Îndată s-a uscat smochinul" (Matei 21, 19). Istoria smochinului a fost aşezată în Lunea Mare ca un îndemn la credinţă şi umilinţă. Fiecare suflet lipsit de roadă duhovnicească e asemuit cu smochinul care se usucă prin blestem şi este trimis la focul veşnic.

Marţea Mare = Parabola fecioarelor înţelepte

Este ziua în care Iisus le-a spus ucenicilor parabola celor zece fecioare şi pe cea a talanţilor. Pe cinci dintre fecioare le numeşte înţelepte, căci s-au îngrijit de untdelemn, adică de faptele lor bune. Pe celelalte cinci le numeşte nebune, pentru că, deşi aveau şi ele virtutea fecioriei, nu aveau în aceeaşi măsură fapte bune.
Pe când se scurgea noaptea acestei vieţi, au adormit toate fecioarele, adică au murit. Pe când dormeau ele, strigăt mare s-a făcut la miezul nopţii, anunţând venirea mirelui; cele care au avut untdelemn din belşug au intrat cu mirele la deschiderea uşilor, iar cele nebune, pentru că nu aveau untdelemn, au rămas dincolo de uşi.

Miercurea mare = Ziua când Iuda l-a vândut pe Iisus

Iisus a petrecut această zi în Betania, unde avea mulţi prieteni dragi - pe Lazăr cel înviat din morţi, pe surorile acestuia, Marta şi Maria, pe Simon leprosul. Pe când se afla în casa lui Simon leprosul, s-a apropiat de Iisus o femeie cu un vas de alabastru plin cu mir scump, pe care l-a turnat pe capul şi pe picioarele Lui, când şedea la masă.
Apostolii au certat-o pe femeie pentru această risipă, susţinând că mirul trebuia vândut, iar banii, împărţiţi săracilor. Însă Iisus a zis: "Pe săraci îi aveţi pururea cu voi, iar pe Mine nu Mă aveţi pururea, această femeie a turnat mir pe trupul Meu şi M-a pregătit pentru îngropare".

Joia mare = Cina cea de Taină

La Cina cea de Taină, Mântuitorul a instituit Sfânta Euharistie şi le-a spus ucenicilor că unul dintre ei îl va trăda. S-a petrecut în foişorul unei case din cartierul aristocratic de pe Muntele Sionului. Înainte de a intra în casă, la masă, Iisus le-a spălat picioarele ucenicilor săi, într-un act de smerenie.
"Să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii", le-a spus. Apoi, Iisus a împărţit azima de pe masă în părţi egale şi le-a dat-o ucenicilor săi, spunându-le: "Acesta este Trupul Meu, care se dă pentru voi; aceasta să faceţi întru pomenirea Mea. Asemenea şi cu paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi." (Luca 22, 19-20)

Se citesc cele 12 Evanghelii

După Cină, Iisus şi ucenicii lui (mai puţin Iuda), au coborât spre Valea Chedronului şi s-au oprit într-o grădină cu măslini de la poalele Muntelui Eleonului, numită Ghetsimani. Hristos a rămas în Ghetsimani singur, părăsit de ucenici. După ce ucenicii au adormit, a avut loc o ultimă ispitire a Mântuitorului, de către diavol, care-i punea înainte frica de moarte.
A urmat momentul trădării lui Iuda, care a venit împreună cu mulţime multă în grădina Ghetsimani. L-a sărutat pe Iisus aşa cum se înţelesese cu arhiereii, pentru ca aceştia să-l poată deosebi de ceilalţi ucenici.

Citeşte şi PASTE: Ce spun preoţii despre păcatul Facebook şi spovedanie

"Iar vânzătorul le-a dat semn, zicând: Pe care-L voi săruta, Acela este! Puneţi mâna pe El. Şi îndată, apropiindu-se de Iisus, a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a sărutat. Iar Iisus i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? Atunci ei, apropiindu-se, au pus mâinile pe Iisus şi L-au prins."(Matei 26, 47-50)

Joia din Săptămâna Patimilor este cunoscută ca fiind ziua în care se citesc cele 12 Evanghelii, se scoate Sfânta Cruce din altar şi se aşază în naosul bisericilor. Din Joia Mare până după Înviere, nu se mai trag clopotele la biserici, ci doar se bate toaca.

Vinerea mare = Ziua sacrificiului

În noaptea zilei de joi spre vineri, Iisus a fost dus legat în cetate la Ierusalim, la Sinedriu, unde preoţii împreună cu marele preot urmau să-l judece. Anchetarea s-a desfăşurat în casa comună a marelui preot Caiafa şi a lui Ana. Caiafa strânsese la sfat pe "arhierei şi bătrâni şi cărturari şi căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus ca să-L omoare" (Matei 26,59).

Principalele acuzaţii erau hulirea şi autoproclamarea ca Fiu al lui Dumnezeu. În vremurile de atunci, iudeii erau supuşii romanilor şi n-aveau voie să condamne pe nimeni la moarte. Sfatul lor putea doar să-l asculte pe cel învinuit şi să-i propună sentinţa, dar aceasta trebuia aprobată de romani.
Aşa se face că Iisus a ajuns în dimineaţa de vineri la Pilat din Pont. Acesta, om sângeros, dar ameninţat de împăratul Tiberius că va muri dacă nu înăbuşă revoltele din Iudeea, se dovedeşte a fi conciliant. Găsindu-l nevinovat pe Iisus, îl trimite la regele Irod Antipa. Nici acesta din urmă nu-l găseşte vinovat şi-l trimite iar la Pilat.

Fiind Paştele evreiesc, Pilat a întrebat mulţimea adunată în faţa palatului pe cine să elibereze dintre cei doi judecaţi în acea zi: pe Iisus sau pe tâlharul Baraba? Prin mulţimea pestriţă şi-au făcut loc şi conducătorii iudeilor, care îndemnau pe cei de faţă să-l elibereze pe Baraba, iar Iisus să fie condamnat la moarte prin răstignire.

E ziua în care nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie

A urmat procesiunea, iar pe umerii lui Iisus a fost pusă o cruce grea. Mântuitorul a urcat Via Dolorosa înconjurat de mulţimea care-l scuipa şi-l umilea, strigându-i să se salveze acum singur, dacă este Fiul lui Dumnezeu. După 14 opriri, a ajuns pe dealul Căpăţânii. A urmat răstignirea, umilirea şi ridicarea crucii între doi condamnaţi tâlhari.

La picioarele lui au stat mereu Fecioara Maria, Ioan şi Maria Magdalena. După câteva ore de agonie, Iisus şi-a dat ultima suflare. Spre a se convinge că Hristos a murit cu adevărat, un ostaş i-a împuns coasta cu suliţa şi îndată au ţâşnit sânge şi apă. Conform Bibliei, pământul s-a cutremurat, soarele s-a întunecat, multe suflete au plecat la cer, iar catapeteasma din templu s-a rupt.
Iosif din Arimateea l-a coborât pe Iisus de pe cruce şi l-a îngropat împreună cu Nicodim, în mormântul său aflat într-o grădină din apropierea locului răstignirii. Corpul lui a fost luat şi aşezat în mormânt într-un giulgiu, iar peste mormânt a fost prăvălită o piatră mare, ca trupul lui Iisus să nu fie furat de ucenicii lui. Totodată, au rămas de pază doi soldaţi romani.
Vinerea Mare este zi aliturgică, adică nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie, ci o ceremonie de scoatere a Sfântului Epitaf din altar şi aşezarea lui pe o masă, în mijlocul bisericii. Prin scoaterea Sfântului Epitaf retrăim coborârea de pe Cruce a lui Hristos şi pregătirea Trupului Său pentru înmormântare.

Sâmbăta mare = Ziua coborârii în iad

În Sâmbăta mare, care încheie Săptămâna Patimilor, creştinii ortodocşi prăznuiesc îngroparea trupească a Mântuitorului Iisus Hristos şi pogorârea în iad până la Adam şi Eva (izgoniţi şi osândiţi după înfăptuirea păcatului originar), ruperea lanţurilor care-i ţineau pe aceştia în întuneric şi obţinerea promisiunii vieţii veşnice pentru fiecare om care crede în Dumnezeu. Este o zi a tăcerii şi a aşteptării Învierii.

Duminica = Ziua Învierii

Învierea lui Iisus Hristos, după ce a luat asupra Sa păcatele omenirii şi a fost răstignit pe cruce, este cel mai important eveniment al creştinătăţii. Duminica Paştelui simbolizează biruinţa lui Iisus asupra morţii şi promisiunea vieţii veşnice.
Este temelia bisericii pe care o cunoaştem astăzi. Acest eveniment este relatat de scrierile vremii şi de apostolii lui Hristos. În Evanghelia după Marcu scrie că femeile mironosiţe au intrat în mormântul în care a fost Iisus îngropat şi acolo au întâlnit un înger îmbrăcat în veşmânt alb.
"Şi după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, şi Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Şi dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Şi ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la uşa mormântului? Dar ridicându-şi ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată.
Şi intrând în mormânt, au văzut un tânăr şezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veşmânt alb, şi s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea mai înainte de voi; acolo Îl veţi vedea, după cum v-a spus. Şi ieşind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică şi de uimire, şi nimănui nimic n-au spus, căci se temeau."

Alina Costache

Un citat... orgolios și funebru

Este îngrozitor să te desparți de o lume în care n-ai întâlnit pe nimeni, în care nimeni nu ți-a spus nimic, să mori fără nici o amintire, cu o memorie împovărată de vid !

Emil Cioran, Singurătate și destin

Nici cărțile nu sunt singure de Paști

O amintire printre amintiri.... atât de vie... Cine ar fi crezut! După atâta timp, cineva și-a amintit de prima iubire (editorială), iar cuvintele (nu știu dacă e bine să povestesc toate acestea), parcă vin dintr-un vis, cuvinte nefiresc de calde, care țin înadins să mă convingă că există cărți care păstrează imaginea iubirii-miracol, cărți care încă strălucesc... cărți care ne privesc de dincolo, libere  într-o clipă de tăcere, de liniște, de bucurie, de recunoștință, de adevăr, de Înviere... 

„Am fost invitat azi la o lansare de carte... Și uite așa mi-am amintit că nu i-am mulțumit niciodată cum se cuvine persoanei care mi-a acordat atât de mult credit și față de care nu m-am ținut de promisiunea de a scrie mai mult în continuare, la fel cum nu am reușit niciodată să conving una dintre muze că a fost sursa de inspirație... Ar fi trebuit să fiu mai puternic decât șoaptelor răutăcioase atunci... Dar le mulțumesc acum încă odată! Mulțumesc Elisabeta Gîlcescu! Să mă ierți M.N/ pentru „tag“... Iar prietenilor mei, dacă găsiți pe undeva volumul acesta, știți ce trebuie să faceți...“  C.I.

O fereastră deschisă spre lumină. Mulțumesc, C.I.

Mulțumesc, Emilia, pentru lumina din suflet în preajma Sfintelor Paști, Și ce bine ne este când ne suntem aproape, oameni dăruind oamenilor clipa de miracol, pe neașteptate… ca o poveste, prin lume de mirări, cu inima deschisă, în sufletu-i, lumina toată

Eli Gîlcescu

Aprilie 2015