Bob Dylan a primit premiul Nobel pentru literatură în 2016. Surpriză mare. Reacțiile sunt foarte diferite – de la salut entuziast la contestație categorică. Am și eu o părere, dacă mi se permite. Bob Dylan este inainte de orice un mare poet. Și unul foarte influent, cel puțin limba engleză. Vine dintr-o tradiție de trubaduri si menestreli, din formele timpurii ale poeziei, asa cum era practicată în Evul mediu, insoțită de o laută, de flaut etc. E inutil sa fac aici fie și o listă scurtă a poeziilor/cîntecelor lui care au marcat ultimii mai bine de 50 de ani. Dylan nu este un textier, un versificator. Ce impune la el este spiritul, unul iconoclast, rebel, care a dat tonul generației lui, i-a dat temele de meditație. Și-a pus amprenta sa incofundabilă pe epocă prin sintagme de neînlocuit. Daca scrii despre epoca sa trebuie să il citezi și să îl amintești.
Juriul Nobel a dat dovada de curaj sfidînd establishment-ul literar, coteriile editorilor, listele prestabilite, clasamentele, reputațiile prefabricate, casele de pariuri. A votat neconventional pentru cineva provenit din contra-cultura americană. Cind am auzit numele ales în 2106, ieri, mi-am spus iată in fine ceva nou, proaspăt, de bun augur. In fond in ultimii 20 de ani, nici măcar 5 premii nu au fost conferite unor scriitori de mare valoare. El s-au dat au dat pe aranjamente diverse, pe criterii obscure politice sau de alta natura (ecologice, sexuale, religioase, minortati etc) Cine a aparat o cauza care a părut nobilă a fost pus pe lista, fara legătura cu valoara intrinseca a literaturii respectivului autor. S-a practicat un sistem de rotație prin care toată lumea trebuie intr-un interval de timp să primeasca un premiu. Nobel-ul pentru literatură a ajuns ca o măgăreață care trebuie să cadă pe cineva. Mă gindesc că acest an poate marca o deschidere.
*** Nu sunt un admirator necondiționat al lui Bob Dylan deși mi-a marcat profund adolescența. M-am visat la sfirsitul anilor 60 un fel de Bob Dylan la București. Eram cam rebel, am invățat să cînt la ghitară, scriam versuri protestare despre Praga si Vietnam. Cariera mea incipientă a eșuat cînd un tov mi-a atras atenția -dupa un recital pentru colegi intr-o recreatie – că nu trebuie să amestec poezia cu politica și mi-a confiscat ghitara (eram in incinta liceului). Ghiatara mea a stat arestată intr-un dulap prin cancelarie un an de zile. Intervalul mi-a folosit, fumurile de folkist m-au iesit din cap. Ina cel interval de timp am inceput să scriu. Am ajuns un scriitor care nu visează la premiul Nobel. Il consider mult prea burghez, prea main-stream, prea estalishment.
Iata ce am scris in 2011 – la un an dupa recitalul Bob Dylan la Bucuresti – sub titlul IDOLUL TINERETII NOASTRE
STELIAN TANASE
Cristina Hermeziu
RăspundețiȘtergereLiteratura e întâlnirea cu celălalt într-o intimitate mai cuprinzătoare decît ţi-o poate oferi proximitatea corporală (a muzicii bunăoară). Eu nu pot fi în corpul celuilalt pentru a performa emoţia lui, dar pot locui aceeaşi emoţie încorporată de o împreunare de cuvinte. Literatura e corpul nostru comun, scriptura. Nobelul din 2016 celebrează un alt tip de sensibilitate şi probabil că nu greşeşte. De ce nu? Păi sigur că e legitim, şi în spiritul modernităţii, care amestecă limbaje şi genuri cu un fel de disperare şi de panică în faţa atrofierii simţurilor şi a adicţiei la adrenalină (adrenalină, adrenalină e noul termen tehnic, emoţie e has been). Dar nu pot să nu mă gândesc că e semnul că omenirea abandonează ceva extrem de simplu şi de minimal (aşa cum e roata în istoria omenirii). Poezia, când e poezie, n-are nevoie de nimic. Poezia e o roată. În 2016, comitetul Nobel certifică faptul că roata nu se mai învârte de una singură. Ei, chiar aşa? Ascultaţi asta: „După amiaza/ Şi imperiala lui însingurare/ Şi tandreţea vânturilor sale/ Şi aura sa cutezătoare// Nimic să nu vină/ Nimic/ Să nu plece/ Toate frunţile libere/ Iar ca sentiment un cristal.” (Odysséas Elytis).
Lui Pasternak după apariția în Occident a romanului „Doctor Jivago” i s-a atribuit premiul Nobel pentru literatură. Era un roman critic la adresa lumii sovietice. A fost scris clandestin și nu a fost tipărit intr-o editură din URSS. Pasternak a preferat să il trimită clandestin peste graniță ăn Italia și să îl publice în occident. Gloria lui a venit practic peste noapte. La presiunea autorit[ților sovietice, Boris Pasternak a fost obligat să refuze premiul. Cum putea așadar Jean Paul Sartre, soldat disciplinat al Kremlinului, să facă altfel !? L-a refuzat !
RăspundețiȘtergereSTELIAN TĂNASE
Copyright www.stelian-tanase.ro
Ne-am obișnuit să vedem în Premiul Nobel pentru literatură cea mai înaltă distincție acordată pentru literatură, artă literară, rafinament artistic, excepționalitate flamboaiantă, subtilitate parabolică, finețe analitică, tipologii memorabile. Greșit. Sunt multe jurii care exact aceste merite pur artistice le caută și le recompensează simbolic. Comitetul Nobel caută, după cum s-a văzut, altceva, centrându-și opțiunile, de la an la an, nu numai în aria performanței literare (Pynchon), ci și în cea a portanței socio-culturale. Or, de pe lista celor aflați „în cărți“ anul acesta, Bob Dylan era întâiul. Dacă, anul următor, se va face mișcarea de pendul a premierii către literatura-literatură (după Soljenițîn, au fost premiați Pablo Neruda în 1971 și Heinrich Böll în 1972), e foarte probabil că Premiul îi va satisface pe mulți iubitori și cunoscători de literatură. (Daniel Cristea Enache)
RăspundețiȘtergereAtunci când ești Bob Dylan, tocmai pentru că ești Bob Dylan ai putea să te detașezi de asemenea tinichele care ți se acordă pentru șubrezirea criteriilor, într-un timp când e nevoie de ele ca de aer. (Darie Ducan)
RăspundețiȘtergereHai să repetăm cu voce tare și, dacă nu ne cade fisa, să scriem de o sută de ori în carnețel: “E premiul lor și fac ce vor cu el”. Punct. Nu e universal. Nu e antamat. Nu are nici o datorie față de nimeni. Dacă nu le iese cum vrem noi, ce treabă are cu voia noastră? Nu-ți place premiul? Ignoră-l. Ai o idee mai bună? Fă-ți premiul tău! E vreo mînărie? Fă în așa fel încît nici la tine în ogradă să nu fie! Poate n-o fi Dylan cel mai cu moț, dar, dacă ne-am fi străduit să citim nițel mai mult, am fi constatat că Bob (Robert Allen Zimmerman) e studiat în colegiile americane, e un fenomen național, e vîrf de lance al culturii pop americane, a scris (destule) cărți și e propus pentru Nobel de vreo douăzeci de ani. Sigur, cel care îl face “textier” habar n-are. Nu lipsesc din ecuație decît Soros, bubulii și Mossad-ul. Ba nu lipsesc, da’ încă nu i-am prins cu rața-n gură! (Florin Iaru)
RăspundețiȘtergere„A fost Luis Aragon (editor al ziarului l'Humanite) cel care a zis că a pune o poezie pe muzică e ca și cum ai trece de la alb-negru la color?
RăspundețiȘtergereLa rândul lui, și Aragon a fost cântat pe versurile sale de Léo Ferré, precum și de alți muzicieni.
El credea că un poem ”necântat” este pe jumătate mort.
Dylan, după cum afirmă cei de la Project Syndicate, a fost singurul în epoca sa care a întruchipat muzicalitatea, care e esențială în poezie, a doua voce care zace în orice poet, dar pe care poetul o deleagă spre cei care îl citează, care îl citesc, această putere a cântului, care e ultimul adevăr al creatorului de frumos, unii dintre artiști nereușind să pună pe muzică o poezie, până când n-au înnebunit de tot.
Bard și rapsod, în același om e Bob Dylan. O revoluție muzicală și poetică într-un om, într-o operă.
Credem că activitatea acestui poet pe muzică a fost un veritabil tur de forță. El e comparat cu un geniu, care rămâne tot timpul un tânăr, ca un adolescent, unul pe care comisia de acordare a Premiului Nobel l-a descoperit.“
http://www.cotidianul.ro/bob-dylan-se-inscrie-in-curentul-literary-idiot-290026/